joi, 17 octombrie 2013

Generații peste generații

Azi mă simt ca naiba. Nu vă apropiați prea tare de mine că mă iau de voi imediat. Ce s-a întâmplat? Nimic deosebit. Doar că mă gândeam așa și mi-am dat seama ce GENERAȚIE DE RAHAT suntem. Stați, nu săriți așa ca arși, așteptați să vă explic mai întâi.

M-am născut în anul 1974, adică la câțiva ani după Decretul din 1966. În acea perioadă nimeni nu îi întreba pe părinții noștri dacă își doresc sau dacă se simt pregătiți să aibă copii, importantă nu era dorința lor ci dorința statului de creștere demografică. Așa că, indiferent dacă erau „programate” sau nu, aproape toate sarcinile au avut drept rezultat câte un bebe. Așa a apărut GENERAȚIA „DECREȚEILOR”. Urât nume le-au mai găsit, dar acum ce putem face, cuvântul apare inclusiv în dexonline, așa că trebuie să îl folosim ca atare.

Și apoi, m-am născut într-o perioadă în care femeile luptau pentru a obține drepturi egale cu bărbații, o perioadă în care femeile nu mai acceptau să fie mămici casnice, ci doreau să lucreze cot la cot cu bărbații, o perioadă în care femeile își doreau parcă mai mult ca oricând independența. Și uite așa, mămicile noastre au trebuit să reînceapă lucrul la numai două luni de la naștere, fiind nevoite să ne înscrie în creșe și grădinițe.

Nu mult după aceea, ni s-a găsit un alt nume, GENERAȚIA CU CHEIA LA GÂT. Acea generație care trebuia să stea singură acasă timp de câteva ore zilnic până reveneau părinții de la serviciu. Ce trebuia să facem? Ei bine, trebuia să ne hrănim singuri, trebuia să ne spălăm singuri, trebuia să ne facem temele singuri. Copiii mai mari, în special fetele, aveau și alte sarcini de îndeplinit pe lângă cele legate de școală. Ele aveau de făcut curățenie prin casă, de spălat vasele, de spălat câte o bluză sau tricou, de călcat, adică exact acele sarcini care în mod normal reveneau mamei dacă ar fi fost acasă. Cu alte cuvinte, fiecare trebuia să se descurce cumva pe cont propriu.

Au trecut și astea și cum spunea cineva „nu am murit din asta”, ba din contră, experiența asta ne-a făcut mai puternici. Rămâne să vedem cât de puternici ne-a făcut. Timpul ne va arăta dacă toate aceste vorbe de duh sunt adevărate sau pure invenții acceptate de toată lumea.

Și uite așa, anii au trecut și am ajuns la liceu. Eram în clasa a zecea când regimul comunist a fost înlăturat iar locul i-a fost luat de mult așteptatul capitalism. Da, atunci am fost numiți altfel, am devenit GENERAȚIA DE SACRIFICIU. Am devenit generația pentru care nu mai existau materiale didactice în ton cu noua ideologie care ne guverna țara. Am devenit generația de cobai pe care s-au experimentat toate ideile care le treceau prin cap celor cărora le spuneam aleșii poporului. Nu ne-au mai plăcut liceele industriale și au fost desființate.

La momentul acela nu ne trebuiau muncitori, ci aveam nevoie de intelectuali, probabil să ia locul „celor 15.000 de specialiști care părăsiseră România”. Și cum așa o mare nevoie de intelectuali se cerea urgent rezolvată, ce s-au gândit unii? Ia să deschidem porțile Universităților și să lăsăm pe toată lumea înauntru și dacă nu au suficiente locuri, nu-i nimic, mai creăm locuri, pe principiul câte cereri atâtea locuri. Și să eliminăm și examenul de admitere, nu de alta dar pentru ce mai este necesară selecția inițială, mai bine mai creăm locuri cu taxe. Și mai creăm și Universități particulare, că deh, suntem în capitalism și acest lucru este nu doar posibil dar chiar binevenit.

Și am terminat și școlile. Ce bucurie pe noi, terminaserăm o facultate, eram licențiați în diverse domenii, părinții noștri nu-și mai încăpeau în piele de bucurie, cine mai era ca noi. În euforia momentului, fiecare dintre noi uitaserăm că în aceeași situație erau alți zeci de mii de absolvenți de studii superioare.

A început vânătoarea de locuri de muncă. Ce CV-uri frumoase aveam cu toții, eu personal am făcut inclusiv școala de șoferi, tocmai pentru a da bine la CV. Grea treabă, în competiție cu atâția absolvenți, nici nu e de mirare că juriștii au fost nevoiți să devină vânzători la buticul din colțul străzii, iar economiștii sau inginerii au devenit muncitori la bandă în fabricile de producție.

Apoi pe nesimțite, am devenit GENERAȚIA CU CREDITE LA BĂNCI. Credite pentru nevoi personale, credite imobiliare, credite doar cu buletinul, credite cu grad de îndatorare care depășea cu mult puterea de plată a îndatoraților, credite cu nemiluita, negândite și de multe ori fără rost. Te puteai opune trend-ului? Numai așa putea inginerul devenit operator la bandă să își cumpere smartphone, sau plasmă, sau laptop, sau să plece în vacanțe exotice.

Și nu mult după aceea, a dat criza peste noi. De parcă nu aveam și așa suficiente probleme, criza s-a dovedit a fi un pretext pentru mulți angajatori de a reduce activitatea în țara noastră, un pretext de a reduce salariile și așa prea mici pentru a acoperi toate cheltuielile lunare ale unei familii, de a modifica toate contractele de muncă în ce privește perioada de angajare. Uite așa am devenit GENERAȚIA CARE TREBUIE SĂ ÎNFRUNTE CRIZA. Am sărăcit, am îngroșat rândurile șomerilor, am ajuns în situații critice care par fără ieșire.

Și acum, am venit momentul să trecem într-o nouă fază. Cea de reinventare. Suntem GENERAȚIA CARE TREBUIE SĂ SE REINVENTEZE. Conform dexonline asta înseamnă că ar trebui să creăm din nou ceea ce a fost deja inventat. Cine înțelege ce vrea să spună? Că eu una nu pricep.

Ani la rând, de când ne-am născut, generații peste generații ne-au marcat existența și astfel am devenit cei care suntem astăzi, GENERAȚIA DE RAHAT.

Mda, cum spuneam la început. Azi mă simt ca naiba. Nu vă apropiați prea tare de mine că mă iau de voi imediat. Vă rog să mă lăsați să mă concentrez. Păstrați liniștea. ACUM MĂ REINVENTEZ.



3 comentarii:

  1. Generaţia Cu Cheia de Gât are un avantaj şi un dezavantaj, care se anulează reciproc.

    Avantajul: datorită bâlciului din anii 1990-2003, Generaţia Cu Cheia de Gât are ca principal interes crearea unei situaţii financiare bune. Sau, cum spun cu dispreţ hipstării de la CriticAtac.ro, "acumularea primitivă". Pentru Generaţia Cu Cheia de Gât, fiecare job contează atâta vreme cât îţi asigură un venit lunar, fiecare afacere proprie atâta vreme cât îţi aduce bani, fiecare mic ciubuc făcut pe lângă job (spre exemplu: un tip de la un service de electronice stătea la atelier între Crăciun şi Anul Nou, ca să mai repare 1-2 monitoare şi să bage în buzunar tariful reparaţiei) trebuie să genereze un mic profit. Profit care trebuie să asigure în primul rând o viaţă confortabilă, adică să ai ce mânca, ce bea, ce fuma, ce pune în rezervorul maşinii, cu ce să îţi cumperi cărţi de la Diverta sau o cameră digitală de la Altex.

    Dezavantaj: aceeaşi Generaţie Cu Cheia de Gât nu mai e tentată câtuşi de puţin de sacrificiile pe care trebuia să le facă generaţia progenitorilor ei, "în 1966" sau "în 1974". Adică ideea că trebuie să te căsătoreşti "cu Dorel de la sculărie" (în cazul bărbaţilor "cu Marghioliţa de la coada mopului" :D ), să găteşti cartofi copţi şi să bei "ţuică de la mama soacră de la ţară" nu mai e o soluţie. (Iar dacă e o soluţie, e pentru judeţele în care sărăcia a conservat vechile relaţii sociale şi familiale: "te măriţi cu Dorel sau ajungi pe Centură, că eu în casa mea nu te ţin".)

    Deci un procent mărişor al Generaţiei Cu Cheia de Gât, care are azi între 25 şi 40 de ani, e într-un punct mort. Are de ales între călcatul rufelor (sau, în cazul bărbaţilor, sticla de Unirea) şi carieră. A doua produce bani şi confort personal. Cealaltă nu prea, dar e necesară pentru "funcţionarea civilizată şi morală a societăţii".

    Generaţia precedentă, a comuniştilor, ştia să îşi asigure "civilizaţia şi moralitatea", aşa cum o înţelegeau ei, chiar dacă pentru asta trebuia să accepte joburile de rahat cu repartiţie, întreruperea curentului şi cozile la mâncare.

    :D

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Trebuie să recunosc că argumentele tale sunt foarte elaborate. Apropo, tu în ce an ești născut? De fapt mă interesa dacă te încadrezi în generația cu cheia la gât.
      La mine s-a folosit replica: Dacă nu mergi la facultate, ajungi la ”Ața, scama și cu mama”...în traducere muncitoare intreprindere de confecții, iar pentru băieți, soarta era „săpător de șanțuri” pe la electrica sau romtelecom.
      Ideea centrală este că am trecut prin multe ca generație și drumul parcurs nu a fost bătătorit. Dar un drum mai anevoios ca cel pe care sunt nevoită să îl fac acum, în această perioadă, nu am mai înfruntat niciodată până în acest moment. Așa că nici nu mă mir că am scos acest articol scris cu mult năduf, izvorât din frustrări adunate în timp.

      Ștergere