duminică, 30 iunie 2013

Despre Acceptare

Până să îmi dau eu seama ce doresc să fac de acum înainte, permiteţi-mi să vă povestesc cum a început aventura vieţii mele. Și vă rog să mă credeţi pe cuvânt, chiar este o aventură.

Pănă nu demult, viaţa mea era foarte simplă. Vă rog să nu intelegeţi uşoară, ci doar simplă. Sunt căsătorită de unsprezece ani cu iubirea vieţii mele. Am doi copii minunaţi, un băiat de zece ani care îşi doreşte de devină orice numai ce îmi doresc eu nu, şi o dulceaţă de fetiţă de doi ani, o mică Xena prinţesa războinică in devenire. Şi cum spuneam, viaţa mea era simplă... zilnic mergeam la servici, îmi duceam fiul la şcoală, făceam teme, mergeam in parc, ne intalneam cu prietenii din când în când, ne uitam la filme, găteam. Avem un apartament frumos, o maşină frumoasă, o casă in construcţie în apropierea oraşului, familia sănătoasă, joburi frumoase, ce sa mai adaug? Aveam absolut tot ce îşi poate dori cineva ca să fie fericit.

Asta insă, până acum trei luni, moment pe care îl voi numi momentul zero. Nu de alta, însă cu siguranţă voi mai pomeni acel moment şi astfel îmi va fi mai uşor să fac referire la el.

Ce s-a întâmplat la momentul zero? S-a întâmplat exact acel lucru care crezi că ţie nu ţi se poate întâmpla vreodată. DA! Am rămas fără job. După cincisprezece ani petrecuţi în acelaşi birou, cine ar fi putut anticipa ce se va întâmpla? Eu, cu siguranţă, nu. Şi rău am facut. Să fi fost oarbă, că nu am prevăzut nimic, sau poate prea naivă să cred că oamenilor buni nu li se pot întâmpla lucruri rele? Nu ştiu, şi sincer nici nu mă mai interesează acum. Însă nu pot să nu îmi aduc aminte că anul trecut, adică cu vreo şase luni inainte de momentul zero am fost chemată la Centrală (în original, head-office) şi, împreună cu alţi colegi de-ai mei care în final au fost la fel de norocoşi ca şi mine, am participat cu mândrie la o şedinţă de Change Management. Ştiţi curba aceea a schimbării, care porneşte cu tine ca personaj principal în faza de negare, şoc şi confuzie, fază in care te opui din toate puterile şi spui că toţi din jurul tău sunt vinovaţi cu excepţia ta, şi apoi ajungi să crezi că poate totuşi este vina ta, şi curba tot coboară si tot coboară pănă când tu, ca personaj principal, ajungi în punctul minim din care nu poţi scăpa decât daca treci în faza de acceptare (în engleză îi spune acceptance and letting go), şi abia atunci curba incepe sa urce şi tu vei trece prin noi stări, neexplorate incă de tine, foarte frumos intitulate testarea unor  noi experienţe, rezolvarea problemelor si luarea deciziilor, şi iată cât de uşor ai ajuns sus de tot pe acel grafic in punctul maxim numit integrare.

Câtă ipocrizie, aş spune acum, şi nu mă pot abţine să nu zâmbesc gândindu-mă că eu chiar am crezut că acel seminar făcea parte dintr-un plan măreţ de formare profesională, din care mă bucuram că făceam şi eu parte.

Da. Recunosc. Curba schimbării este corect întocmită. Am trecut prin toate fazele întocmai cum scrie la carte, iar acum sunt mândră să afirm că mă aflu în faza de testare de noi experienţe, iar pentru asta îi sunt mai mult decât recunoscătoare soţului meu. Cine s-ar fi gândit că voi fi atât de norocoasă să pot pleca, având acordul şi susţinerea soţului meu, singură, într-o ţară străină, necunoscută, iar el să preia toate obligaţiile şi responsabilităţile privind copiii, gospodăria, ratele, facturile, atribuţii care, până nu demult, erau exclusiv ale mele.


Scumpul și iubitul meu soţ. Îţi sunt mai mult decât recunoscătoare pentru că mi-ai permis să mă redescopăr ca om, ca femeie, ca mamă. Te iubesc din toata inima.

sâmbătă, 29 iunie 2013

Introducere

M-am născut sub zodia Pești. Probabil că natura duală a zodiei mele a facut din mine o persoană a contrastelor. O luptă permanentă are loc în creierul meu, de multe ori sunt atât de încordată incât simt ca spaţiul pe care creierul îl are la dispoziţie este insuficient şi acesta va exploda. Multe idei îmi trec prin cap în acelaşi timp, ceea ce face ca totul să fie şi mai greu de suportat. Niciodată nu ştiu care emisferă este cea mai folosită: cea din stânga sau cea din dreapta. Nu ştiu unde sunt mai netedă şi unde am circumvoluţii mai adânci.

Şi iată de ce: sunt o persoană analitică dar am o fire artistică, întotdeauna am vrut sa devin actriţă, insă am urmat studii economice, am un talent nativ pentru pictură, nu am exersat niciodata arta, insa am studiat statistica, am o abilitate în a învata limbi străine, însă vorbesc doar trei şi acum o învăţ pe a patra, în trecut am cântat la un instrument dar abia acum îmi dau seama că nu eram bună deloc la asta, îmi plac culorile, însă rareori port haine colorate,  îmi plac călătoriile în străinătate şi totuşi nu mi-am facut nici un concediu în afara graniţelor ţării, nu am servici şi nici bani, însă m-am oferit voluntar la un centru unde merg zilnic câte patru ore şi ajut alţi oameni pe care îi consider mai puţin norocoşi decât mine, îmi iubesc familia, însă i-am lăsat in urmă (cel puţin temporar) şi m-am mutat într-o altă ţară, şi, în sfârşit, am început să scriu chiar dacă sunt un om al numerelor şi nu al literelor.


Norocul meu cu câţiva oameni buni care m-au îndemnat să scriu. Să scriu pur şi simplu. Să scriu despre orice, despre ce îmi place, despre ce nu îmi place, despre ce văd, despre ce simt, despre ce aş vrea sa simt, sau poate îmi lipseşte. Să scriu despre mine şi pentru mine. Andreea, ştii că şi tu ai un rol important aici.

Vă mulţumesc, oameni buni! 

Cuvânt înainte

Salutare tuturor. Numele meu este Carla şi în curând voi împlini vârsta de 40 de ani. Mai exact peste opt luni. Numai când mă gândesc la numărul ăsta şi mă cutremur. Sunt sigură că am trecut de jumătatea vieţii. Nu îmi dau seama exact dacă mă aflu in perioada crizei vârstei mijlocii, dar ştiu cu siguranţă că în ultima perioadă a trebuit să fac faţă multor schimbări.

În urmă cu un an, aş fi râs cu poftă dacă cineva mi-ar fi spus ca vor avea loc schimbări importante în viitorul apropiat. Din păcate, acel moment a venit şi în viaţa mea. Aşa că, iată-mă într-un oraş nou, intr-o ţară nouă, învăţând o limbă nouă şi o cultură nouă fără familie, fără servici, fără bani, doar cu laptop-ul în braţe şi, din fericire, cu conexiune la internet. Asta este tot ce am în acest moment.

Nu ştiu ce îmi rezervă viitorul, nu am nici cea mai vagă idee ce voi face de acum înainte şi mai grav, nu îmi dau seama ce vreau eu să fac începând de azi. Sunt undeva în mijlocul vâltorii şi poate că cea mai buna soluţie ar fi ca acum să nu fac nimic ci să aştept cuminte să văd ce se va întampla.

Poate vă întrebaţi de ce am început să scriu? Recunosc că mă gândeam de ceva vreme la asta, însă nu am crezut că o voi face vreodată.

În regulă, ajunge cu explicaţiile, pentru că oricum nu mă ajută cu nimic. Să spunem doar că am simţit nevoia să incep să fac ceva ce nu am mai făcut pănă acum. Iar acest lucru este scrisul. Mi-am propus să încerc să scriu zilnic câte ceva până voi împlini vârsta de patruzeci de ani şi apoi mă voi hotărî ce voi face în continuare în privinţa asta.

Vă mulţumesc şi vă aştept pe toţi pe blogul meu. Cu drag, Carla