miercuri, 31 iulie 2013

Plastic și iar plastic

V-am mai spus deja că în ultimele trei luni am locuit în Stockholm. Deseori, uneori chiar zilnic am fost nevoită să merg la cumpărături prin magazine multe și diverse, în magazine alimentare, în magazine de îmbrăcăminte, de încălțăminte sau de jucării. În fiecare magazin în care am făcut cumpărături, indiferent de valoarea lor, fie că am luat o pereche de pantofi, un tricou sau o doar pâine, la casă primeam câte o plasă în care să pun cumpărăturile. Gratis. Din plastic. Rareori din hârtie.

După câteva zile de cumpărături, am adunat o grămadă mare de plase din plastic. Asta nu este deloc verde. Într-o țară în care dezvoltarea durabilă este un mod de viață, într-o țară leader mondial în reciclarea gunoiului menajer (99% este fie reciclat fie transformat în energie), într-o țară aflată în fruntea țărilor din Uniunea Europeană privind consumul de hrana organică, leader în reciclarea peturilor de plastic și a dozelor de aluminiu (88% din totalul lor sunt reciclate), într-o țară în care se reciclează haine și hârtie mai mult decât în alte țări, într-o țară în care peste 40% din populație a cumpărat produse cu eticheta eco doar în ultima lună, într-o țară care investește masiv în tehnologia verde, într-o țară în care agricultura urbană și serele verticale sunt noile metode folosite pentru reducerea necesarului de energie, apă și pesticide, mă așteptam să nu se facă atâta risipă de plastic, sau măcar plasticul să fie biodegradabil.

Însă se pare că opiniile sunt împărțite. În timp ce o parte din magazine au introdus de probă plasele din plastic biodegradabil, o altă parte sunt total împotriva lor, pe motiv că nu sunt cele mai durabile (sustainable). Atâta vreme cât nu se va ajunge la un consens general privind eliminarea plaselor din plastic, le vom primi în continuare în fiecare magazin. Măcar nu mai suntem nevoiți să cumpărăm saci de gunoi. Însă eu tot nu înțeleg. De ce atâta plastic? Chiar este necesar?

marți, 30 iulie 2013

Nu îmi plac subtitrările

Se pare că în ultima vreme am scris destul de mult despre filme. Îmi plac cam toate genurile de filme, îmi plac comediile, comediile romantice, îmi plac filmele de acțiune, de ficțiune, dramele, serialele. Unele mă ajută să mă destind, altele să mă bine dispun, unele îmi dau speranță iar altele pur și simplu îmi plac. Am câteva filme pe care deși le-am văzut de foarte multe ori, le-aș putea vedea de încă o sută de ori fără să mă plictisesc.

În ultima vreme, însă am remarcat o calitate din ce în ce mai slabă a subtitrărilor. Dacă în trecut subtitrarea unui film beneficia atât de traducere cât și de adaptare, acum se pare că subtitrarea trece doar sub filtrul unei traduceri care de multe ori nu e prea reușită. Din păcate, în opinia mea, nu este suficient. A face doar traducere înseamnă că se pierde din substanță, din înțelesul unei propoziții, fraze sau chiar al unei întregi scene. În anumite cazuri, este nevoie ca unii termeni să fie înlocuiți cu alții care să fie familiari cititorului sau privitorului.

Îmi amintesc primul exemplu oferit de profesorul meu de limbă engleză când eram prin clasa a șasea, adică atunci când am început studiul acestei limbi. Expresia din engleză ”it is raining cats and dogs” înseamnă ploaie torențială. Folosind de exemplu Google Translate, traducerea este de-a dreptul comică ”plouă pisici și câini”.

Nu avem nevoie de traducători amatori, pentru asta putem folosi dicționarele online, fac exact același lucru, sunt gratis și la îndemână. Avem nevoie de acei oameni care știu să și adapteze un text, care știu să facă diferența între sensul propriu și cel figurat al unor cuvinte sau expresii. Este nevoie de o extraordinară înțelegere a textului tradus, de o bună cunoaștere a culturii celor două țări: cea de origine a textului dar și cea în limba căreia se traduce textul. Altfel, ne vom trezi că ”knowing by heart” din engleză sau ”connaître par coeur” din franceză vor însemna ”știind de inimă” și nu ”a ști pe de rost”. Despre binecunoscutul ”hot dog” ce să mai zic?

luni, 29 iulie 2013

Ascultând seriale de comedie

Îmi plac foarte mult serialele de comedie. Am urmărit multe astfel de seriale, îmi părea rău de fiecare dată când se termina câte o serie și așteptam cu nerăbdare să înceapă una nouă. Îmi plac mult atât jocul actorilor cât și situațiile comice în care sunt puse personajele în fiecare episod, iar dialogurile sunt atât de bine scrise încât par atât de reale. Serialele de comedie sunt un izvor permanent de bună dispoziție, mă încarcă cu energie, cu alte cuvinte, mă fac să mă simt bine.

Aseară însă, nu mi-au mai plăcut atât de mult. Și să vă explic motivul. M-am pregătit de culcare însă am lăsat televizorul pornit. Exact atunci a început un episod nou al unui serial pe care îl urmăresc și chiar îl îndrăgesc. Mi-a fost greu să deschid ochii să urmăresc măcar puțin acțiunea, așa că m-am mulțumit să ascult dialogurile, care de obicei îmi plac la nebunie. Și, ce să vezi. Nu numai că dialogurile personajelor nu m-au făcut să râd, dar chiar mi s-au părut slabe, uneori chiar stupide. Și ce m-a deranjat cel mai mult au fost râsetele publicului din fundal... râsete pe care de obicei nici nu le bag în seamă. Acum însă le-am auzit și vă spun cinstit că nu mi-au plăcut deloc.

Mi-am dat seama astfel că un serial de comedie nu este un teatru radiofonic. Un serial de comedie ascultat la radio (așa cum am făcut eu) este ca o mâncare pe care o mănânci legat la ochi și cu nasul înfundat. În aceste condiții, până și cea mai aromată căpșună are gust de plastic. Am ajuns la concluzia că dacă vreau să urmăresc un serial de comedie și să mă bucur de el, trebuie să îl urmăresc cu toate simțurile prezente. Altfel, nu are nici un gust.

duminică, 28 iulie 2013

Despre copii: Și despre frați

Îmi privesc copiii jucându-se. Uneori nu văd diferența de vârstă dintre ei, chiar dacă ea există și este chiar mare. Opt ani îi despart pe cei doi copii ai mei. Uneori se joacă de-a soldații, fiecare cu echipamentul său, fiecare cu cel puțin câte o armă în mână și un rucsac în spate. Aleargă prin casă și fac scenarii de luptă foarte realiste dacă e să țin cont de timpul necesar pentru a face curățenie după ce trece războiul. Alteori încep să construiască. Le plac foarte mult piesele Lego și își folosesc imaginația și talentul pentru a crea câte o nouă jucărie. Alteori doar stau cuminți unul lângă celălalt și privesc un film animat.

Din ce văd și înțeleg eu, aș spune că puii mei se iubesc foarte mult. Îl văd pe fratele mai mare cum îi ia apărarea surioarei de câte ori cineva o necăjește, dar și surioara mai mică merge la el să îi ceară ajutorul de câte ori are nevoie. Mă uit la ei și nu îmi vine să cred. Asta mi-am dorit întotdeauna, să se iubească și să se înțeleagă.

Îmi aduc aminte de perioada când eram însărcinată cu fiica mea. Fratele ei abia mai avea răbdare până urma să vină surioara lui pe lume. Iar când a văzut-o prima dată, când a văzut cât de mică și neajutorată este, când a văzut că s-au impus restricții privind orele de liniște în casă, nu cred că i-a mai plăcut atât de mult. Se aștepta ca surioara lui să fie deja mare, să se poată juca împreună încă din prima zi. Dar timpul a trecut și surioara lui a crescut, iar acum am ajuns să îi văd jucându-se și bucurându-se de fiecare clipă petrecută împreună.

Sunt o mamă fericită. Azi, fiul meu mi-a transmis următorul mesaj: ”Spune-i mamei că îmi e dor de ea și că o iubesc. Nu o necăjesc pe sora mea. Mă joc cu ea și o iubesc.” Ce pot dori mai mult?

sâmbătă, 27 iulie 2013

Despre copii: Când putem spune că au crescut?

Privesc o fotografie a fiului meu de când avea un an și nu pot să nu observ cât de mult a crescut. Evident, acum are zece ani. La fel și fiica mea, acum are doi ani, nu mai este un bebe. Sunt foarte diferiți. El este pasionat de jocurile pe calculator, ea este un leader în devenire (dacă ar fi să citez alte mămici din parc) care știe să folosească atât drăgălășenia cât și forța pentru a obține ceea ce vrea.

Cu toate diferențele dintre ei, au ceva în comun. Cresc incredibil de repede. De când s-au născut până au învățat să țină singuri sticla cu ceai în mânuțe sau au spus primul cuvânt, au făcut primii pași sau au scris prima scrisoare către Moș Crăciun parcă au trecut câteva clipe și nu luni sau chiar ani. Presimt că nu va trece mult până când mă vor anunța că vor să se mute din casa părintească sau că voi deveni bunică.

Privind copiii cum cresc, îmi dau seama cât de repede trece timpul. Uneori mi-ar plăcea să pot opri timpul în loc, iar ei să rămână neschimbați. Însă și dacă ar fi posibil, nu aș face asta. Îmi place să îi privesc cum cresc, fiecare nouă zi aduce noi schimbări, încerc să mă bucur de fiecare clipă petrecută cu puişorii mei și să păstrez în minte tot ce am simțit de fiecare dată când am fost alături de ei. Poate cândva, când vor fi mari, îmi vor cere să le povestesc despre momentele importante din viața lor la care eu am fost martor. 

vineri, 26 iulie 2013

Ingredientul meu principal

Ingredientul meu principal este un ingredient minune. Are o mulțime de definiții, chiar și un fruct poartă acest nume. Se aplică în absolut toate cazurile, se poate folosi în orice situație. Nu am auzit vreodată de o supradoză din acest ingredient minune. Nu știu de unde își are izvorul și nici dacă se termină vreodată. Este întotdeauna proaspăt, nu se strică și nu se demodează. Nu poate fi cumpărat și nici împrumutat. Vine din interiorul fiecăruia, nu poate fi comandat de altcineva. Este tot timpul alături, nu poate fi uitat acasă nici măcar din greșeală.

Și eu dețin o punguță din acest ingredient minune. Când gătesc îl adaug alături de celelalte ingrediente și mâncarea iese parcă mai gustoasă, îl folosesc atunci când machiez o prietenă și machiajul arată mai proaspăt, îl folosesc atunci când scriu și parcă stiloul alunecă mai ușor pe foaia de hârtie. Îl port cu mine în permanență și nu mă sfiesc să îl folosesc tot timpul în tot ceea ce fac, fie că lucrez, mă distrez sau iubesc.

Unii spun că acest ingredient minune ne împiedică să ascultăm vocea rațiunii sau ne face să pierdem controlul. Eu vreau să îi contrazic. Pe mine mă ajută să merg înainte, să fiu perseverentă, să mă implic cu trup și suflet. Nu mi-am pierdut gândirea rațională folosind acest ingredient minune, ci el mă ajută să mă concentrez și să fac mai bine ceea ce fac. Ingredientul meu principal este Pasiunea. Este comoara mea de preț.

joi, 25 iulie 2013

La vie en rose

La vie en rose este modul în care francezii spun că privesc viața prin niște ochelari de culoare roz. ” Este una din replicile memorabile ale actriței Audrey Hepburn din filmul Sabrina (1954).

A trecut foarte mult timp de când nu am mai văzut un film vechi, clasic. Ieri mi-am făcut curaj și am revăzut filmul Sabrina, avându-i în rolurile principale pe Audrey Hepburn și Humphrey Bogart. Doamne, ce filme se făceau pe vremea aceea. Decoruri spectaculoase, costume deosebit de elegante și rafinate. Nu degeaba filmul a fost distins cu Premiul Academiei Americane de Film pentru cele mai bune costume. Nu m-ar deranja să port și eu așa o rochie la un bal de caritate la care chiar eu aș fi organizatorul..(trebuie să mă opresc din visat).

Chiar dacă am revăzut filmul (pentru a nu știu câta oară), m-a surprins faptul că acum l-am privit cu alți ochi. Dacă altădată eram impresionată de decoruri, acțiune și personaje, acum am fost mai atentă la dialoguri. Am avut plăcuta surpriză să aud replici pe care le folosesc și eu, cu care sunt total de acord,în care mă regăsesc și eu, replici care vor rămâne valabile atâta timp cât va exista viață pe Pământ.
În scrisoarea adresată de Sabrina tatălui ei, referindu-se la anii petrecuți departe de cei dragi, spune: ”Am învățat atât de multe lucruri. Nu doar să pregătesc vițel cu sos vinegretă ci o rețetă mult mai importantă. Am învățat cum să trăiesc, cum să fac parte din lume și să fiu la fel ca ea, nu doar să stau deoparte și să privesc. Și nu voi mai fugi niciodată de viață.” Nu este singura replică pe care am reținut-o. Mai sunt multe altele care merită atenție.

Așa că, voi încerca să îmi fac mai mult timp pentru a viziona astfel de filme din care pot învăța foarte multe lucruri despre viață, în care stările sufletești ale personajelor sunt exprimate printr-un limbaj rafinat și prin talentul extraordinar al actorilor, în care sărutul este punctul culminant al unei frumoase povești de dragoste. Următorul film pe lista de văzut: Casablanca. Cât despre ochelarii de culoare roz, cred că îmi doresc și eu o pereche. Iar vouă, vă doresc vizionare plăcută.

miercuri, 24 iulie 2013

Să fac ce îmi place sau să îmi placă ce fac?

Prima dată, am auzit replica ”e mai bine să faci ce îți place decât să îți placă ceea ce faci” într-un film. Apoi a circulat o vreme pe un poster pe Facebook. Mai nou, sfaturi despre carieră, sfaturi privind secretul fericirii încarcă paginile internetului cu această afirmație. Și mi-am spus, da, într-adevăr norocoase sunt persoanele care ajung să facă în viață ceea ce le place. Eu fac parte din cealaltă categorie a celor cărora au fost nevoiți să învețe să le placă ceea ce fac. Și vă spun din proprie experiență că nu este deloc ușor.

Dar oare e adevărată replica? Cunosc mai multe persoane care trăiesc făcând exact ceea ce le place. Ce norocoși sunt acei oameni, îmi spun în permanență. Ce poate fi mai plăcut decât să faci ceea ce îți place și să fii și plătit pentru asta. Cu tot norocul pe care eu consider că îl au, aceste persoane tot nemulțumite sunt. Nu din aceleași motive ca și mine, însă nemulțumirea tot nemulțumire este, indiferent de motivul din spatele ei.

Stă în firea omului să fie în permanență nemulțumit de ceea ce are sau de cât are. De ce se întâmplă asta? Oare această nemulțumire să fie cheia pentru tot ce înseamnă progres și evoluție? Probabil. Dacă fiecare om în parte ar fi fost pe deplin mulțumit și stătea cuminte în banca lui, omenirea ar fi arătat diferit azi. Așa că, cel puțin din acest punct de vedere, nemulțumirea fiecăruia dintre noi este un lucru constructiv, însă doar privind lucrurile la modul general.

Dar pentru fiecare individ în parte, unde duce această nemulțumire? Înspre o luptă interioară permanentă cu noi și noi dorințe care se cer a fi satisfăcute. La final, ajung să cred că nici nu mai contează atât de mult dacă fac ceea ce îmi place sau îmi place ceea ce fac. Important este să nu renunț și să țin întotdeauna cont de ceea ce îmi place, indiferent dacă vine din interior sau prin învățare.

marți, 23 iulie 2013

În căutarea ...

Caut și iar caut... zilnic, aceeași rutină, mă trezesc, pornesc computerul și încep să caut. Câteodată am impresia că pregătesc o teză de doctorat atât de mult timp și efort îmi ia căutarea.

Cei care nu au trecut prin asta, poate că nu înțeleg exact ce vreau să spun. Așa gândeam și eu înainte să ajung în situația asta. Totul părea destul de simplu. Stau acasă și am tot timpul din lume să tot caut. Dar ce fac atunci când am obosit să mai caut? Cum vine asta că am obosit să nu fac nimic altceva decât să caut? Ei bine, da, am obosit. După ore întregi petrecute zilnic cu computerul în brațe pentru crearea de noi conturi, după zeci de mesaje trimise zilnic, după alte zeci de mesaje negative primite și asta fără încetare timp de câteva luni, da, vă spun cinstit că am obosit. Toată căutarea asta este ca un job cu normă întreagă, doar că nu este plătit, ci din contră, mă răsplătește cu frustrări, nemulțumiri, stres și oboseală, iar în puținele ore libere rămase la dispoziție, uneori nu îmi rămâne nici putere și nici chef să mă mai bucur de nimic.

Sunt zile în care mă trezesc dimineața plină de energie, de optimism si de bună-dispoziție și simt că în acea zi se va întâmpla ceva special. Dar nu s-a întâmplat nimic special, cel puțin nu până acum. Sau poate că nu mai văd eu clar. Poate că mintea mea este prea tulburată și nu mai pot să văd limpede că acum, în această situație, în plină căutare, am început să înțeleg diferit anumite lucruri despre viață și despre ce este cu adevărat important, am început să mă descopăr pe mine ca om și nu prin filtrul unui formular de evaluare anual, am început să scriu acest blog despre mine și pentru mine și nu un email către colegi reamintindu-le să respecte procedurile.

Da, în căutarea unui job, am regăsit femeia din mine, am regăsit trăiri pe care uitasem că le am, am regăsit sentimente pe care viața de angajat într-o mare corporație nu îți permite să le scoți la suprafață. Cu toate acestea, nu mă pot opri din căutare. Caut și iar caut... zilnic, aceeași rutină.

luni, 22 iulie 2013

Ceșcuța mea cea galbenă

Sunt o pasionată băutoare de cafea. Îmi place oricum, la ibric, la filtru, la aparatele moderne, espresso, cappuccino, moccacino, latte macchiato, nu contează cum, numai cafea să fie. Beau cafea dimineața, beau la prânz, beau și seara. Nu mă satur de cafea niciodată, aș sorbi în permanență din acel lichid aromat înspre care mă îndrept involuntar în fiecare dimineață înainte de a face orice altceva. Dacă aș putea, aș întinde cafea pe pâine, aș face supă din cafea, numai să o am la dispoziție tot timpul. Atât de mult îmi place cafeaua.

Și de parcă nu era suficient că iubesc enorm de mult cafeaua, am făcut o pasiune pentru cana mea de cafea. Fără ea, cafeaua nu mai are același gust, nu mai are aceeași aromă. Îmi amintesc cu drag de prima mea ceșcuță de cafea. Era galbenă cu o toartă rotunjită. Din ea am băut cafeaua atunci când am făcut prima dată cunoștință cu noul gust. Îmi amintesc cum sorbeam cu nesaț din acel lichid negru aromat, ușor amărui, ușor dulceag. Încercam să îl imit pe tatăl meu în gesturi de fiecare dată când savuram împreună o cană de cafea dimineața, imediat după micul dejun. La momentul respectiv, nici măcar nu știam dacă îmi place sau nu. Se pare că timpul și-a spus cuvântul, iar acum pot declara nu numai că îmi place ci chiar că iubesc cafeaua.

Și mai sunt și alte căni de cafea care merită un loc de onoare în muzeul cănilor de cafea preferate. Cana roșie din care beau cafeaua zilnic acasă de vreo 12 ani încoace, și cana albastră cu margaretă pe care o aveam pe birou la servici și care mi-a fost alături în ultimii 10 ani. Iar în ultima lună m-am atașat de o cană albă cu niște inscripții chinezești.

Ce să mai spun? Sunt dependentă de cafea și de cana mea de cafea și îmi place asta la nebunie. 

duminică, 21 iulie 2013

Dincolo de fereastră

În ultimele luni mi-am petrecut foarte mult timp în fața computerului. Motivele au fost foarte diferite, de nevoie, de plăcere, de plictiseală.

Motivul cel mai plăcut este momentul în care îmi revăd familia. Zilnic petrec ore întregi vorbind, povestind, râzând cu cei dragi mie. Am avut zile în care am stat patru ore online și parcă tot nu îmi era suficient. Poate vă întrebați ce am putut face timp de patru ore. Ei bine, odată, am fost într-o vizită ”virtuală” la fratele meu. Întreaga familie s-a adunat acolo iar eu nu puteam lipsi. Și nici nu doream să lipsesc. Am gătit împreună, am servit prânzul împreună, am povestit, mi-am privit copiii jucându-se cu baloanele, am făcut tot ce se face de obicei atunci când mergi în vizită. Un singur lucru mi-a stat în cale să fiu pe deplin fericită... ei erau acolo, iar eu eram dincolo de ecranul computerului. Dar chiar și așa, am fost bucuroasă că eram cu toții împreună.

Uneori mă gândesc cum ar fi fost dacă trăiam în alte vremuri, în care nu exista computer sau internet, în alte vremuri în care o scrisoare ajungea după câteva luni la destinație. De câtă răbdare trebuia să dea dovadă acei oameni. Sunt recunoscătoare că trăiesc în aceste vremuri în care, cu toată depărtarea, pot fi aproape de cei dragi chiar dacă mă aflu dincolo de fereastră.

sâmbătă, 20 iulie 2013

Nu lăsați moda să se risipească (Don’t let fashion go to waste)

Ieri am intrat într-un magazin H&M din Stockholm. La casă am primit un pliant pe care scria cu litere mari ”Don’t let fashion go to waste” (Nu lăsați moda să se risipească). Nu am înțeles din prima clipă ce voiau să transmită prin acest mesaj și am început să citesc cu mai multă atenție pliantul.

Este vorba de o campanie de dezvoltare durabilă, numită H&M Consciuos (aici puteți găsi mai multe detalii despre campanieprin care se urmărește reducerea cantității de materiale textile aruncate la gunoi. Conform anunțurilor postate pe site-ul companiei, in fiecare an, tone de materiale textile sunt aruncate la gunoi, iar motivele sunt diverse: hainele sunt uzate, demodate sau nu mai au măsura potrivită. Însă aproximativ 95% din aceste textile pot fi refolosite. Acesta este motivul pentru care compania H&M a decis colectarea hainelor în fiecare magazin H&M.

Frumoasă inițiativă mi-am spus, fiind aproape sigură că asta se întâmplă doar aici în Suedia, nu și în alte țări. Am căutat pe internet și am avut o surpriză plăcută. Campania H&M Conscious Don’t let fashion go to waste este valabilă și în România. Pentru fiecare plasă de haine, compania oferă un voucher de reducere pentru cumpărături ulterioare. Așa că, ce să mai spun? Doar atât. Nu lăsați moda să se risipească. 

vineri, 19 iulie 2013

Pappaledig (Concediu de paternitate)

Mi-a plăcut atât de mult cum sună cuvântul ăsta încât nu m-am putut abține să nu îl folosesc în titlu. Pappaledig înseamnă concediu de paternitate.

Să nu credeți că vreau să intru în discuții contradictorii pe marginea acestui subiect. Nicidecum. Vreau doar să vă povestesc ceea ce văd de aproape trei luni.

Oriunde merg, oriunde întorc capul, plin de cărucioare. Cărucioare simple, cărucioare duble cu bebeluși mai mici sau mai mari, dormind, râzând sau jucându-se. Vorba românului, zici că s-a spart țeava și a plouat cu bebeluși. Până aici, nimic deosebit. Ce mi-a atras atenția a fost cine împinge aceste cărucioare. Am numărat într-o zi numărul de cărucioare care mi-au ieșit în cale. Peste cincizeci și asta doar într-o oră de mers prin oraș. Iar în mai mult de jumătate din cazuri, cărucioarele erau împinse de tătici. Aici un tătic singur împinge un cărucior dublu, puțin mai încolo doi tătici plimbându-se cu bebelușii lor, o dată am avut surpriza de a vedea laolaltă patru tătici cu cărucioare stând de vorbă unii cu alții. Zâmbeam încercând să îmi imaginez ce vorbesc, dacă fac schimb de experiențe așa cum făceam noi mămicile în parc. Inițial, mi-am zis că probabil au avut și ei o zi liberă și și-au scos pruncii la plimbare. Dar nu este deloc așa.

Conform legii, în Suedia, părinții au dreptul la 480 zile de concediu de îngrijire a copilului, ceea ce înseamnă că fiecare părinte are câte 240 zile. Și știți ce? Nici unul dintre părinți nu renunță la dreptul pe care îl are prin lege. Dreptul de a petrece clipe, zile, chiar luni de calitate în compania copilului lor.

”Tații români nu profită de concediile pentru creșterea copilului, deși sunt printre cei mai avantajați din UE” posta adevarul.ro în 4 martie 2013. Ce păcat, aș adăuga eu.

joi, 18 iulie 2013

A fi vegetarian... sau nu

A fi vegetarian nu înseamnă doar să nu mai consumi carne sau alte produse de origine animală. A fi vegetarian este un nou mod de viață. Schimbarea nu se produce peste noapte, ea presupune o schimbare atât a comportamentului cât și a modului de gândire. La început este nevoie doar de voință, de hotărâre, pentru ca mai apoi, preferințele alimentare să se schimbe, ajungându-se până în punctul în care carnea nu își mai găsește loc în farfurie.

Eu nu sunt vegetariană, însă în ultimele luni am consumat aproape în exclusivitate mâncare vegetariană. La început, am crezut că acest tip de alimentație nu va avea nici un gust, că mă va face să îmi fie în permanență foame, sau că mă voi plictisi repede de aceleași combinații de legume. În opinia mea, credeam că singurul fel de mâncare vegetariana este ghiveciul de legume. Trebuie să recunosc că m-am înșelat în toate afirmațiile de mai sus.

Prima mea surpriză după câteva zile de alimentație exclusiv vegetariană a fost gustul excelent al diverselor preparate încercate. Nu am crezut niciodată că sarea și piperul pot da un gust extraordinar legumelor. Apoi am descoperit că nu aveam nevoie de porții mai mari sau mai dese de mâncare pentru a mă sătura. Iar la final a venit surpriza, combinațiile sunt infinite și partea ce mai bună este că dacă mă aflu în pană de inspirație, găsesc surse pentru a încerca noi și noi rețete.

Din propria experiență, vreau vă spun că nu trebuie să deveniți vegetarieni (dacă nu vă doriți asta cu adevărat), însă nu spuneți din start nu unor experiențe culinare care vă pot schimba opinia privind ceea ce înseamna a fi vegetarian.

miercuri, 17 iulie 2013

Prieteni și Prietenii

Persoanele care mă cunosc știu că sunt o persoană sociabilă, îmi place să cunosc oameni noi, să fac noi cunoștințe și o fac cu destul de mare ușurință. Când vorbesc despre a lega o prietenie, nu mai este atât de ușor.

Pentru mine un prieten nu este o persoană pe care o întâlnesc zilnic la servici, sau la un suc pe o terasă într-o zi de vară. Un prieten este acea persoană care este exact acolo unde am nevoie în momentul în care am nevoie. Este acea persoană care atunci când simt că nu mai am putere să continui îmi spune că sunt puternică, acea persoană care atunci când sunt tristă îmi trimite o fotografie din arhive prăfuite care mă face să îmi reamintesc că buna dispoziție, optimismul și curajul m-au caracterizat dintotdeauna.

Nu îmi este ușor să îmi fac prieteni, însă cei pe care îi am, foarte puțini la număr, sunt prieteni adevărați. Pe fiecare în parte i-am cunoscut în diferite momente din viața mea. Am prieteni vechi și prieteni noi. Însă indiferent de momentul în care i-am cunoscut, îi prețuiesc pe fiecare în parte. Fiecare își are locul său rezervat în sufletul meu. Vă mulțumesc că sunteți prietenii mei. Nu cred că trebuie să vă numesc aici. Sunt sigură că știți exact că despre voi vorbesc.

marți, 16 iulie 2013

Ce e dragostea?

Urmăresc la televizor o emisiune despre familii numeroase. Și când spun numeroase mă refer la familii care au peste doisprezece copii. Nu mică îmi este mirarea să văd părinții aceia în culmea fericirii privindu-și copiii și bucurându-se de orice clipă petrecută în compania copiilor. Pentru ei o plimbare în parc sau cina în familie sunt adevărate provocări cărora trebuie să le facă față zilnic, fără drept la o zi liberă. Văzându-i pe toți atât de fericiți, nu pot să nu mă gândesc la ce simt acei părinți, cum pot găsi puterea să își iubească copiii, pe fiecare în parte și pe toți laolaltă. Sunt atât de mulți...

Și totuși, se poate. Îmi amintesc cum era relația mea cu soțul meu când ne-am căsătorit. Pe vremea aceea, credeam că îmi iubesc soțul. Acum știu că ceea ce am crezut la început că este dragoste, s-a dovedit a fi doar începutul ei. Apoi a venit pe lume fiul nostru. Când l-am ținut în brațe pentru prima dată, am crezut că dragoste mai mare nu există. Și din nou m-am înșelat. Nu numai că dragostea mea pentru el a crescut în timp, însă am găsit loc și pentru junioara care a dorit să vină pe lume la opt ani după fratele ei.

Ce e dragostea? (Sună ca melodia lui Ștefan Bănică!?...) Cu timpul, am avut norocul și am aflat. Și nu doar o dată, ci de trei ori. Cu soțul meu, iar apoi cu cei doi copii ai noștri. Le spun zilnic că îi iubesc, de câte ori am ocazia. Și cu fiecare zi care trece, simt că îi iubesc mai mult și mai mult. Sunt o norocoasă.

luni, 15 iulie 2013

Vis sau realitate

Vi s-a întâmplat vreodată să aveți sentimentul de deja-vu? Mie mi s-a întâmplat de foarte multe ori. Este o senzație stranie care îmi lasă impresia că tot ce mi se întâmplă în acel moment mi s-a mai întâmplat și în trecut.

Este suficient un lucru mărunt, fără prea mare importanță, un gest sau un cuvânt pentru ca mintea să scoată din cine știe ce sertar bine dosit până atunci ”amintirea” unor fapte deja petrecute...sau nu. Nu știu niciodată dacă acele fapte s-au petrecut aievea sau sunt doar o parte a unui vis, însă senzația pe care o am de obicei este că acele fapte au fost cât se poate de reale.

Acum câteva zile am avut din nou această senzație. Un mesaj primit de la o prietenă dragă a deschis poarta amintirilor care s-au grăbit să iasă la lumină, supărate parcă pentru faptul că le-am ținut undeva ascunse prea multă vreme. Nu reușesc să îmi dau seama dacă ceea ce simt este vis sau realitate, însă nici nu mă interesează prea mult. Mi-ar plăcea să știu însă, dacă ar trebui să fac același lucru de două ori oare aș proceda de fiecare dată la fel?

duminică, 14 iulie 2013

Nu trăi în trecut

Uneori mi se întâmplă să nu reușesc să trec peste un moment dificil din viață sau să nu reușesc să fiu pe deplin împăcată cu o decizie luată. Uneori mă poticnesc în regrete, alteori în îngrozitoarea întrebare ”cum ar fi fost dacă...?”

În acele clipe, îmi revine în minte trista poveste a domnișoarei Havisham, unul din personajele romanului lui Charles Dickens, Marile Speranțe. Domnișoara Havisham este o femeie în vârstă, foarte bogată, care s-a autocondamnat la o viață retrasă, izolată de oameni și de lumina soarelui. Nu a reușit să treacă peste decepția suferită în tinerețe și a rămas captivă în trecut fără nici o șansă să redevină persoana care a fost odată. Nu am înțeles de ce domnișoara Havisham nu a reușit să treacă peste acel moment de cumpănă din viața ei. Probabil nu a fost destul de puternică să își accepte destinul și să meargă mai departe.

Ce e sigur, este că povestea ei mă ajută să pe mine să merg mai departe. Indiferent de momentele prin care trec, indiferent de deciziile luate trebuie să merg mai departe. O viață plină de regrete nu este viață. Budha spunea cândva: ”Nu trăi în trecut, nu visa la viitor, concentrează-ți toate eforturile în prezent.” Așa că, cel mai bun sfat al meu pentru mine este să iau fiecare zi așa cum vine, cu bune și cu rele, să trăiesc în prezent, să privesc spre viitor, să nu uit niciodată trecutul, însă sub nici o formă să nu trăiesc în trecut.

sâmbătă, 13 iulie 2013

Ce înseamnă pentru mine Roxette

Acum am prins la TV un concert al trupei Roxette. Doamne, cât de mult au îmbătrânit soliştii! Dar ce, eu nu? Aveam doisprezece ani când s-au lansat şi treisprezece ani când au scos pe piaţă melodia It Must Have Been Love.

Iar acum, ascultându-i realizez că, adăugând foarte puţin efort, îmi amintesc mare parte din versurile hit-urilor lor. Mare trupă, cântăreţi deosebiţi. Melodiile lor, fie ele ritmate, fie melancolice, mi-au încântat adolescenţa şi tinereţea. Şi din reacţia publicului, văd că nu sunt singura. Îmi aduc cu plăcere aminte că, pe vremea aceea, abia începusem să studiez limba engleză şi era al naibii de greu să înţeleg versurile. Şi îmi mai amintesc că nu aveam computer sau internet să poţi căuta versurile într-o mare bază de date, ci ne străduiam să le ghicim şi apoi ne chinuiam să le reproducem, după talentul fiecăruia într-ale cântatului.

Nu pot să cred! acum cântă She’s Got The Look, ăsta a fost unul dintre cântecele care mi-a dat cele mai mari bătăi de cap pe strofă. Nu am reuşit niciodată să cânt bucata lui Per.

Şi nu era doar Roxette, erau atâţia alţii pe care acum abia mi-i amintesc, dar care ar merita mai mult din partea mea. George Michael, Modern Talking, Billy Ocean, Robert Palmer, Depeche Mode, Billy Idol şi lista poate continua la nesfărşit. Ce vremuri! Pe vremea aceea nu aveam ipod, sau mp3 player sau mai ştiu eu ce, aveam un amărât de walkman primit cadou de la nişte prieteni din Germania dar pe care îl preţuiam atât de mult. Aveam doar câteva casete audio pe care le derulam cu creionul până la melodia preferată. Abia găseam baterii pentru el şi acelea se terminau după doar șaizeci de minute de redare, adică exact cât rula o casetă.

Dar la momentul respectiv, cred că eram cea mai fericită persoană din lume. Aveam un walkman la care puteam asculta în voie muzica mea preferată.

vineri, 12 iulie 2013

Zâmbetul care te trădează

Am o fire foarte veselă. Îmi place să râd cu poftă și o fac de câte ori am ocazia. Râd dacă aud o glumă bună, râd dacă sunt fericită. Nu îmi refuz această plăcere și întreaga mea ființă râde atunci când am un motiv. Și îmi mai place să zâmbesc. Zâmbesc foarte mult și foarte des. Uneori am impresia că am câte un zâmbet pentru fiecare stare sufletească. Un zâmbet larg pentru momente de fericire, un zâmbet reținut pentru momente de fâstâceală, am chiar și un zâmbet amar pentru momente neplăcute.

Acum câteva zile am aflat, spre surprinderea mea, că am și un zâmbet pentru secrete. Aveam o surpriză pregătită pentru soțul meu, însă se pare că zâmbetul buclucaș m-a dat de gol. Cum vine asta, să mă trădeze un zâmbet? Ei bine, uite că se poate. Soțul meu mi-a spus: ”Ai zâmbetul acela pe față.” ”Care zâmbet?” am întrebat eu, nevenindu-mi să cred că m-am dat de gol. Și totuși, neștiind exact despre ce surpriză este vorba, și-a dat seama că este ceva la mijloc. Mi-a părut atât de rău că nu am putut să fiu mai puternică și să nu mă dau de gol atât de ușor.

Pe de altă parte însă, sunt foarte fericită pentru că dacă soțul meu a recunoscut un zâmbet pe fața mea, asta înseamnă că mă cunoaște foarte bine, înseamnă că toți anii petrecuți împreună (unsprezece ani de când suntem căsătoriți) nu au trecut doar așa, ci ne-au ajutat să ne cunoaștem atât de bine, încât uneori nu avem nevoie de cuvinte pentru a ne spune ceva. Uneori, este suficient un zâmbet.

joi, 11 iulie 2013

Ai răbdare!

”Ai răbdare!” Aceasta este o expresie pe care o tot aud cu regularitate de când mă știu. Când aștept să se întâmple ceva, mi se spune ai răbdare. Când nu știu dacă se va întâmpla ceva, mi se spune ai răbdare și vei vedea.

În dicționar, cuvântul răbdare este definit ca puterea de a aștepta în liniște desfășurarea anumitor evenimente (sursa dexonline.ro). Înțeleg definiția cuvântului, dar totuși, ce înseamnă să am răbdare? În regulă, să stau liniștită, dar cât timp trebuie să stau așa? În plus, trebuie doar să stau și să nu fac nimic? Doar să aștept să se întâmple? Nu am întâlnit o expresie care să mă pună atât de mult în dificultate.

Mi-ar plăcea ca expresia ”ai răbdare” să fie urmată în mod obligatoriu de un interval de timp...adică ceva de genul: ai răbdare până mâine, sau ai răbdare până luna viitoare. Așa aș ști clar, îmi canalizez răbdarea pe un interval de timp bine stabilit. Pe când ”ai răbdare” mă încurcă teribil. Sunt sigură că nici persoana care îmi spune să am răbdare nu are nici cea mai vagă idee până când, că dacă ar ști, nu m-ar lăsa să mă perpelesc așa. Și atunci, ce înseamnă să ai răbdare?

Unii psihologii spun că trebuie să înveți să ai răbdare, să încetinești ritmul, să respiri, să analizezi variantele și să privești situația pe ansamblu. Cu toată stăpânirea de sine pe care o câștigi maturizându-te, nu poți aștepta la nesfârșit. Și atunci, revin la ceea ce mă macină pe mine, și anume, până când?...

miercuri, 10 iulie 2013

O zi de vară la 20 de grade

Vara a fost dintotdeauna anotimpul meu preferat. Copil fiind, iubeam vara pentru că era anotimpul vacanței mari, apoi o iubeam pentru că era anotimpul concediilor la mare, acum o iubesc doar pentru că este vară. Nu m-a deranjat niciodată temperatura de 35 de grade din timpul zilei, că nu puteam respira, că soarele încerca din toate puterile sale să stoarcă și ultima picătură de apă din mine. Pur și simplu, mă bucuram de vară.

Vara aceasta este diferită, însă să nu credeți că o iubesc mai puțin. Cu temperaturi în medie de 20 de grade, cu un cer de un albastru ireal, cu ploi torențiale scurte care lasă aerul mai curat și mai ușor de respirat, cu un soare strălucitor care nu vrea sub nici o formă să lase loc stelelor, cu o lună care are doar două ore la dispoziție să fie regina nopții, aceasta este o vară de care nu mă pot sătura.

Doar scurtele ploi torențiale deranjează din când în când liniștea unei zile de vară. Însă și ele încearcă să își facă treaba în liniște, fără furtuni, fără tunete, fără fulgere. Nici nu îmi dau seama când se înnorează, ploaia începe ca din senin și uneori abia se poate vedea prin perdeaua de apă care se lovește cu putere de pământ. Însă în câteva minute, ploaia se oprește la fel de repede precum pornește. Apoi cerul se înseninează rapid iar soarele începe să încălzească ușor totul în jur. Și întreaga zi este liniștită. Senină, caldă, plăcută. O zi tipică de vară suedeză. Mi-ar plăcea ca așa să fie în fiecare zi a anului, ca într-o zi de vară la 20 de grade.

marți, 9 iulie 2013

Cum vorbești când nu știi să vorbești?

În momentul în care am scris titlul acestui articol, gândul m-a dus înspre copiii mici care încă nu știu să vorbească. Copiii încep să se exprime prin plâns, apoi prin semne, sunete, silabe, unele fără nici o legătură cu cuvântul propriu-zis, pentru ca mai apoi să înceapă să vorbească. Însă eu nu la copii vreau să fac referire în acest articol. Ei au în permanență pe cineva alături care la început trebuie să ghicească exact de ce au ei nevoie.

În acest articol însă, vreau să scriu despre adulții, care, dintr-un motiv sau altul, decid să plece într-o țară în a cărei limbă nu știu să spună nici măcar ”bună ziua”. Asta nu ar fi o problemă dacă ei ar vorbi măcar engleză sau o altă limbă de circulație internațională. Însă mulți nu o fac. Cu excepția limbii materne, mulți nu vorbesc altă limbă. Cum se descurcă acești oameni? Cum spun ceea ce vor sau au nevoie dacă nu știu să o facă decât într-o limbă care nu îi ajută deloc? Într-un supermarket cu autoservire, treburile sunt simple... pun cumpărăturile în coș, iar la casă vor vedea afișată suma de plată. Dar dacă au nevoie de servicii, de asistență socială, de asistență medicală, de medicamente de la farmacie?

În ultima perioadă am întâlnit mulți asemenea oameni, unii cu probleme medicale grave care au avut nevoie de îngrijiri medicale însă nu au putut beneficia de ele deoarece nu puteau să spună ce problemă au. Ce opțiuni au acești oameni? Nu prea multe, aș spune. De fiecare dată când întâlnesc un astfel de caz, mă întreb dacă ei s-au gândit dinainte la toate aceste probleme care pot să apară. Și de fiecare dată îmi răspund la fel: nu cred. Nu cred că s-au gândit că pot apărea probleme și nu vor putea să le rezolve singuri. Să fie oare din nepăsare, din inconștiență? Nu știu. Și continui să mă întreb fără să găsesc un răspuns: Cum vorbesc acești oameni care nu știu să vorbească?

luni, 8 iulie 2013

Urăsc să merg la cumpărături

Da, aţi citit bine, urăsc să merg la cumpărături. Dar să nu mă înțelegeți greșit. Îmi place să cheltui bani, şi cu cât sunt mai mulţi, cu atât mai bine. Sunt o femeie perfect normală, îmi place să cumpăr lucruri noi, îmi place atât de mult încât de foarte multe ori am depăşit cu mare uşurinţă bugetul alocat cumpărăturilor, spre disperarea soţului meu. Norocul meu este că el are o fire înţelegătoare şi nu am ajuns la discuții aprinse pe marginea acestui subiect.

Ce nu îmi place este efortul pe care trebuie să îl depui atunci când mergi la cumpărături. Da, este extenuant, şi cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla este să nu găseşti nimic din ce îţi place. Ce? Nu vi s-a întâmplat niciodată să plecaţi cu mare elan la cumpărături, cu bani în buzunar şi să vă întoarceţi acasă cu mâinile goale si cu o mare dezamăgire in suflet? Nu cred că nu aţi păţit asta măcar o data. Eu sunt o persoană din categoria celor foarte norocoase” in acest domeniu. Mi s-a întâmplat de atâtea ori să merg la cumpărături să caut o pereche de pantofi sau o rochiţă nouă, sau un cadou pentru cineva drag şi să nu găsesc nimic, dar nimic.

Dar şi în acest caz, medalia are un revers. Am învăţat să mă bucur mult mai mult atunci când am noroc la cumpărături. Am avut o astfel de zi chiar săptămâna trecută. Am prins o zi liniştită la cumpărături, fără prea mulţi clienţi, fiind o zi lucrătoare, însă în plin sezon de reduceri de vară. Şi de parcă asta nu era suficient, peste reducerile deja menţionate, magazinele respective au mai aplicat o reducere suplimentară pentru că urma o mare sărbătoare. Da, o zi de vis, doar eu şi o grămadă de magazine cu porţile larg deschise, pline de marfă de calitate şi cu preţuri numai bune pentru buzunarul meu. Am cumpărat din toate, ca o disperată care parcă nu a mai văzut reduceri în viaţa ei. Rochiţă, jachetă, pantofi, şlapi, echipament de sport, jucării pentru copii, o grămadă. Am cumpărat atât de multe că am rămas la propriu cu doar câteva monede fără valoare în portmoneu. 


Aşa că, cu tot ghinionul meu într-ale cumpărăturilor, în ziua aceea am avut noroc…cu carul. Şi nu mică mi-a fost bucuria văzând surpriza de pe chipul familiei mele atunci când au dat cu ochii de cumpărăturile făcute special pentru ei. Cu toţii am fost în extaz. Ziua aceea a fost perfectă…

duminică, 7 iulie 2013

De unde știu dacă e decizia corectă?

În fiecare zi sunt pusă în situația de a lua decizii. Poate fi vorba de decizii fără prea mare importanță de genul ce să servesc la micul dejun sau cu ce să mă îmbrac azi. Chiar și aceste decizii mă pun de multe ori în dificultate. Nu neapărat pentru că nu pot să aleg între cerealele cu iaurt și telemeaua cu roșii, sau între un tricou roz și unul albastru. La urma urmei, indiferent de alegerea făcută, rezultatul este același. În primul caz îmi potolesc foamea, iar în al doilea pot să ies din casă.

Alteori, însă, este vorba de decizii cu adevărat importante, unele chiar vitale, de care depinde viitorul, viața, fericirea noastră. În aceste situații, lucrurile se complică. Nu se mai aplică vorba că indiferent de alegere rezultatul este același. Nu există manual care să-mi explice ce opțiuni am și ce rezultate voi obține. Pot cere sfatul altei persoane, însă așa cum am mai afirmat anterior, nici acea persoană nu îmi poate oferi garanții că totul se va întâmpla așa cum îmi doresc. (vezi articolul Arta de a încuraja).


Și atunci, cum aleg în aceste situații? Să mă ghidez după ce îmi dictează inima, sau creierul? Dar dacă aleg cu inima îmi spun că nu sunt rațională, iar dacă aleg cu mintea, îmi spun că sunt prea rațională. Mă aflu la o răscruce și nu știu încotro să o apuc. Se spune că noaptea este un sfetnic bun. Sper să mă sfătuiască și pe mine...

sâmbătă, 6 iulie 2013

Cine vorbeşte suedeza?

De curând am văzut o reclamă la televizor care m-a amuzat fantastic de mult. Este o reclamă la o companie de telefonie mobilă în care o oaie pe nume Frank trebuie să recite un text în suedeză și o face în cel mai amuzant mod posibil. Bineînțeles că oaia nu pronunță bine cuvintele și este corectată de persoana responsabilă cu înregistrarea. Iar la final, oaia are replica memorabilă care face deliciul întregii reclame: A fost bine? Hmm! Oricum, cine vorbește suedeza? (sursa Youtube: reklam med Frank - Who speaks Swedish anyway?).

Da, chiar aşa, cine vorbeşte suedeza? Cu excepția cumnaților mei care au plecat în Suedia în urmă cu câțiva ani eu nu mai cunosc pe nimeni. Nimeni din familia mea, nici unul dintre prietenii mei, nici măcar una din cunoştinţele mele din România nu vorbesc măcar puţin suedeză, cu excepţia mea, desigur. După câteva luni de studiu am ajuns la nivel C. Binișor, aș spune, fără să încerc să mă laud singură. Petrec multe ore zilnic citind poveşti pentru copii, scriind texte, rezolvând exerciţii sau învăţând reguli de gramatică, singură, acasă, fără profesor. O fac cu pasiune pentru că îmi place enorm de mult.

Deseori mi se spune: “Nu îmi place suedeza că este o limbă grea.Ei bine, răspunsul meu este foarte simplu. Nu ştii cum este până nu încerci. Aşa îmi spunea mama când eram mică şi refuzam cu înverşunare să gust dintr-o mâncare nouă. Şi trebuie să recunosc că avea dreptate. Da, mami, mă auzi? aveai dreptate!...nu ştii cum este până nu încerci. Este posibil să nu iţi placă, dar atunci poţi spune în cunoştinţă de cauză că nu iți place.

Dar dacă îţi place? Chiar aşa, dacă iţi place? Nu ar fi păcat ca dintr-o încăpăţânare tipic copilărească să îţi refuzi o mare plăcere? Trebuie să încerci. Și asta este valabil pentru aproape orice. Nu te lăsa păgubaş numai în baza opiniilor celorlalţi. Fii tu cel care hotărăște pentru tine ce iți place și ce nu. Am sau nu dreptate?...         

vineri, 5 iulie 2013

Voluntar într-o lume nouă

Cine știe ce înseamnă voluntar ? Bănuiesc că toată lumea știe.

Cine știe ce înseamnă să fii voluntar? Să vă spun ce înseamnă pentru mine să fiu voluntar.

În urmă cu câțiva ani, m-am implicat pentru prima dată într-o acțiune caritabilă. Am avut onoarea și bucuria deopotrivă de a coordona câteva proiecte prin care am ajutat câțiva copii nevoiași prin intermediul unor acțiuni de donații de bunuri și strângeri de fonduri. La vremea respectivă, am crezut că fac muncă voluntară. Acum, dacă mă gândesc bine, nu a fost nici pe departe așa. Spun asta pentru că nu am decis eu, așa dintr-o dată, ca o bună samariteană ce sunt să lansez campania aceea. Mi s-a propus să coordonez acel proiect, iar eu am acceptat. Nu mă înțelegeți greșit, tot ce am făcut atunci a fost cu pasiune și cu marea dorință de a ajuta acei copii. Un singur lucru am să îmi reproșez legat de acel episod. Nu a fost ideea mea.

Acum, însă, lucrurile s-au schimbat. În ultima lună, mi-am oferit serviciile în calitate de voluntar la un centru de consiliere și suport  pentru persoane din alte țări UE care trăiesc în condiții de sărăcie și fără adăpost în Stockholm, după cum este postat pe site-ul organizației. Merg acolo de cel puțin trei ori pe săptămână câte patru ore. Muncesc din greu și de multe ori revin acasă atât de obosită încât abia mai urc scările blocului în care locuiesc. Dar chiar și așa, abia aștept să vină ziua următoare în care să pot merge din nou la acel Centru.

Oare de ce simt asta? De ce abia aștept să merg acolo? Dacă nu ești plătită de ce mergi acolo? m-a întrebat cineva odată. Am încercat să îmi răspund mie însămi la această întrebare. Nu puteam să formulez un răspuns, cu excepția clișeului: îmi place să ajut oamenii.

Azi am găsit însă răspunsul la acea întrebare. Un domn în vârstă, la plecare, s-a oprit în fața mea și uitându-se direct în ochii mei, mi-a spus: ”Vă mulțumesc pentru ceea ce faceți zi de zi. Vă mulțumesc pentru că în fiecare zi ne dați viață și putere să rezistăm încă o zi. Vă mulțumesc vouă, tuturor celor care lucrați aici.” Am rămas pur și simplu fără cuvinte și aproape că mi-au dat lacrimile.

Să vă spun un secret: pentru mine asta înseamnă să fiu voluntar. 

joi, 4 iulie 2013

Arta de a încuraja

Este o vorbă care spune: ”Nu îi reteza aripile, ajută-l să învețe să zboare.” Se aplică în special în cazul copiilor care au în mod constant nevoie de sprijin în tot ceea ce fac, care trebuie să fie ajutați să învețe să meargă, să se joace, să mănânce, să vorbească, apoi să scrie și să citească, să ia decizii corecte, pentru ca în final să învețe sa trăiască pe cont propriu. Cu alte cuvinte, au nevoie să fie încurajați. Fără încurajări, nu vor învăța niciodată să fie îndrăzneți, să aibă propriile opinii, să fie pe deplin stăpâni pe viața lor.

Există însă și oameni mari, adulți așa ca mine sau ca tine, care măcar din când în când, au nevoie de încurajările celor din jur. Și asta nu pentru că nu sunt suficient de maturi sufletește, ci pentru că uneori, le este teamă să nu greșească, le este teamă de eventualitatea unui eșec, sau poate vor doar o confirmare din partea celorlalți că ceea ce fac sau sunt pe cale să facă este bine.

De cealaltă parte, se află persoanele carora li se cere sprijinul. Este greu să încurajezi pe cineva. Nu te poți pune în pielea celuilalt ca să fii sigur că ceea ce vrea să facă este bine. Pur și simplu, nu poți. Cel mult, poți spune dacă tu ai face acel lucru sau nu, nu poți folosi expresia ”dacă aș fi în locul tău...”, pentru că nu ești și nu poți fi vreodată. Și totuși, persoana respectivă are nevoie de încurajarea ta, altfel nu ar fi venit la tine. Ce faci în acest caz? Îi întorci spatele, sau îi retezi răspunsul spunându-i ”treaba ta”?

A încuraja este o artă. Nu una din aceea pe care să o poți admira într-un muzeu sau într-o expoziție. Este o artă pentru că este atât de greu de înfăptuit. Să îmbărbătezi, să dai curaj cuiva nu este la îndemâna oricui. Așa că, data viitoare când cineva iți cere o încurajare, gândește-te bine și nu îi reteza aripile, ajută-l să învețe să zboare, sau măcar încearcă.

miercuri, 3 iulie 2013

Make-up artist în devenire

Între timp mi-a trecut elanul de a revoluţiona arta culinară. Dar asta nu a fost nici o problemă pentru că repede am găsit un înlocuitor. Si anume, visul de a deveni make-up artist (MUA).

Da, nu vă minunaţi, v-am spus deja ca am o fire artistică si că am avut cândva talent la desen. Credeţi că nu este posibil? Ba da, este. Şi asta deoarece cu trei luni înainte de momentul zero am urmat un curs de iniţiere în arta machiajului.

Am început cursul cu mare elan, crezând că la sfârşitul lui voi deveni o mică Kevin Aucoin (cel mai grozav make-up artist din toate timpurile după părerea mea). Nu aveam nimic din cele necesare. Fond de ten nu aveam nici măcar pentru mine, pentru că nu foloseam, pensule nu aveam, ci doar câteva aplicatoare cu vârf din burete pe care MUA profesionişti nu le folosesc, laptele demachiant şi tampoanele demachiante mi se terminaseră, un dezastru…nu aveam nimic, cu excepţia câtorva farduri in nişte culori care în final nici mie nu mi-au mai plăcut. Ce era de făcut? Bani pentru cumparaturi nu prea aveam la dispoziție. Era luna decembrie, și știți și voi ce înseamnă luna asta într-o familie cu doi copii care îl așteaptă pe Mos Crăciun cu sufletul la gură. Eram fericită că găsisem cursul la ofertă pe un site de reduceri.

Dar nimic din toate astea nu contau pentru mine. Eram in culmea fericirii şi încercam să reţin tot la curs iar acasă transcriam informaţia pe un caiet. Am avut cel mai frumos caiet, cu desene colorate, explicaţii detaliate, ce mai, ca o adevărată profesionistă in devenire. Povesteam colegilor și prietenilor tot ce invățam, ajunsesem să le dau sfaturi de frumusețe după doar câteva ore de curs. Și mă bucurau nespus privirile pline de admirație ale celor cărora le împărtașeam extraordinarele mele cunoștințe în materie.

Să nu credeţi însă că nu am învăţat nimic la acest curs. Chiar am învăţat foarte multe şi nu regret ca l-am facut. Am învăţat, de exemplu, tehnica demachierii corecte, e foarte simplă si intr-adevăr dă rezultate, am învăţat cum se aplică fondul de ten, dar nu am învăţam cum să aleg nuanţa corectă, am învaţat cum se face corecţia ochilor, dar doar în teorie, nu am avut timp suficient să aplic și în practică, am învăţat despre roata culorilor şi ce culori trebuiesc folosite pentru a pune în evidenţă culoarea ochilor, însă nu aveam farduri în toate culorile necesare. Ni s-a explicat ce pensule trebuiesc folosite, însă eu aveam nişte pensule ieftine, contrafăcute care nu îşi făceau prea bine treaba. Profesoara de la curs ne spunea în permanenţă: nu aruncaţi cu banii aiurea pe produse scumpe că nu sunt neapărat de cea mai bună calitate. Poate că avea dreptate, însă am ajuns la concluzia că o pensulă care costă douazeci de lei nu poate fi numită nici pe departe pensulă. Cât despre machiaj cu pensula de douazeci de lei nici nu poate fi vorba. Aşa ca am început sa investesc in produse de calitate. Mi-am comandat pensule profesionale din străinatate, mi-am imbogăţit kit-ul cu un fond de ten, un BB cream, pudră, corectoare, creioane pentru ochi si buze, farduri noi. Cea mai mare bucurie mi-au adus cele două pensule profesionale pe care mi le-am cumpărat în urmă cu o lună si pentru care am plătit suma de douăsutecincizeci lei. Destul de mult, nu-i așa? Dar vă asigur că merită toți banii.

Şi cum eu sunt o fire perseverentă şi nu mă dau bătută atât de uşor, nefiindu-mi suficiente informaţiile acumulate la curs, am început să devorez tutorialele de machiaj de pe internet. Şi vă rog să mă credeţi pe cuvânt, nu sunt deloc puţine. Am petrecut ore bune zilnic în faţa computerului căutând sa înţeleg tehnicile folosite, ce pensule se folosesc mai des, ce producători fac produse de calitate şi nu în ultimul rând, care MUA folosesc tehnici care se apropie cât de cât de tehnica mea.

Cel mai important lucru pe care l-am făcut a fost să exersez. Zilnic încercam un nou machiaj, o nouă tehnică, culori noi, nici o zi nu semăna cu precedenta. Astfel am reuşit să găsesc câteva stiluri care mi se potrivesc foarte bine şi pe care le mai repet din când în când. La un moment dat, fiica mea văzându-mă că mă indrept spre uşa de la baia mică începea automat să plângă pentru că ştia că voi sta închisă acolo pentru cel puţin o oră. Şi cum vorba aceea, arta cere sacrificii, am început să mă trezesc cu o oră înainte să se trezească ea, tocmai pentru a avea timp suficient să îmi urmez visul.


Şi din nou, visul meu s-a încheiat înainte de a începe. Am realizat că nu poți deveni un make-up artist peste noapte. Neavând banii necesari care trebuiesc investiți în produse, neavând clientelă, neavând experienţa necesară pentru o astfel de meserie nu poţi face prea multe în această direcţie, cel puțin nu imediat. Şi din nou partea analitică a creierului meu a pus stăpânire peste cea artistică şi am lăsat deoparte şi acest vis. Cel puțin deocamdată…

marți, 2 iulie 2013

Ce este DISTANȚA?

Azi dimineață, în metrou, mă gândeam la soțul și copiii mei. Eu sunt aici, iar ei acolo, departe de mine, la distanță, îmi spuneam. Și mă gândeam..ce este distanța?

Am decis să caut pe Google după ”Ce este distanța”. La o căutare simplă, rezultatele au fost mai mult decât surprinzătoare. Nimic din ce mă așteptam. Cum se poate ca primele trei rezultate să fie distanța focală a unui sistem optic, distanța euclidiană dată în coordonate carteziene și distanța la roți la mașini (nu e o greșeală..chiar așa scrie)?

Așa că am decis să fac investigații suplimentare. Conform DEXOnline, Distanța este definită ca fiind un interval care desparte două puncte în spațiu. Așa mai vii de acasă. Acum înțeleg și eu ce este distanța. Și atunci mă gândeam...ce pot fi cele două puncte? Pot fi, de exemplu, două orașe și în acest caz, distanța dintre cele două orașe este intervalul dintre ele. Sau cele două puncte pot fi două blocuri, iar în acest caz, ok... am înțeles cu toții ce este distanța.

Dar dacă cele două puncte sunt două persoane? Chiar așa, două persoane. Distanța între ele înseamnă același lucru? Doar un interval care le desparte? Și ca să aprofundăm puțin, antonimul cuvântului distanță este apropiere conform DEX al limbii române.

Și acum vă întreb. Este posibil ca două persoane să se afle la distanță dar și apropiate în același timp? Da! Este posibil. Două persoane pot fi și apropiate si la distanță în același timp. Pot fi apropiate fizic dar la distanță sufletește, sau pot fi la distanță fizic insă foarte apropiate.



Și din nou mă simt cea mai norocoasă persoană din lume și îmi vine să strig asta în gura mare. Chiar dacă mă despart aproape 2000 km de familia mea, simt că sufletește sunt mai aproape de ei cum nu am fost niciodată până acum. 

luni, 1 iulie 2013

Dincolo de momentul zero

Există viaţă după momentul zero, chiar dacă la început îţi vine greu să crezi. Secundele, minutele, orele, zilele trec, chiar dacă mai încet și mai apăsător decât înainte. Dacă ai trecut şi tu printr-un moment zero, indiferent de natura lui, sunt sigură că îmi dai dreptate. Iar dacă ai fost suficient de norocos, sau norocoasă, şi nu ai trecut prin asta, nu trebuie să mă crezi, vei vedea că aşa este atunci când va veni momentul.

Ce am făcut eu după momentul zero? Ei bine, multe, chiar foarte multe. Primele zile au fost cele mai grele. Nu îmi găseam locul, nu știam ce să fac cu atât de mult timp liber. Însă treptat mi-am găsit ritmul. Prima lună a fost dedicată in exclusivitate familiei. Ne-am jucat împreună, am gătit împreună, am citit împreună.

Am descoperit astfel că mă pricep şi la gătit nu numai la copt prăjituri. Am încercat să pregătesc mâncăruri noi în fiecare zi şi eram extrem de fericită când măcar unul dintre copii mânca cu poftă. Chiar îmi amintesc că odată am pregătit nişte paste cu legume, am servit-o pe fiica mea si apoi am întrebat-o dacă îi place. Iar răspunsul ei a venit mai rapid decât mă aşteptam: Nu!, şi a împins farfuria la o parte, iar apoi s-a dat jos de pe scaun şi s-a mutat pe acel scaun în faţa căruia se afla castronul cu paste cu legume şi a început să mănânce cu poftă din el. După reacţia ei, am tras concluzia că totuși i-au plăcut.

Cât despre brioşele cu ciocolată, acestea sunt noul desert preferat al fiului meu. De câte ori își aduce aminte, și asta se întâmplă destul de des, îmi spune că brioşele pregătite de mine sunt minunate, că nimeni nu face brioşe mai bune decât fac eu şi că abia aşteaptă să îi mai fac o porţie pe care o va mânca el singur, în întregime.


Și asta nu e tot. Nu, nu. Încă aveam mult timp liber pe care nu știam prea bine cu ce să îl umplu. Așa că, am trecut la nivelul următor în arta culinară. Un factor extrem de important era si aspectul farfuriei, nu doar gustul. Bineînţeles că nu m-am putut abţine și am fotografiat fiecare reuşită culinară. Zeci și sute de fotografii din diverse unghiuri îmi incarcă și acum folderele computerului. Și ce credeți că am facut cu ele? Nu era să le păstrez doar pentru arhiva personală. Bineînțeles, ați bănuit corect, le-am postat pe Facebook. Că doar aşa am reuşit să îmi înnebunesc toţi prietenii, mi se cereau rețetele, toți se mirau de unde îmi vin ideile, că în final ajunsesem să cred ca voi putea urma o carieră în bucătărie. Şi aşa este la modă să fii Chef, urmăream cu sufletul la gură toate emisiunile culinare, de zici că abia acum s-au inventat sarea şi piperul. Aşa că mă gândeam că şi eu pot face asta. Dar asta nu pentru mult timp... Poate altădată, cine știe?!..