sâmbătă, 31 august 2013

O poveste pentru fiecare

***
„Ești cu siguranță la fel de bună pe cât ești de frumoasă. Dar tot nu mi-ai spus cum pot să mă întorc înapoi în Kansas.”
„Pantofii Argintii te vor purta peste deșert,” a spus Glinda. „Dacă le-ai fi știut puterea ai fi putut să te reîntorci la mătușa Em încă din prima zi.”
„Dar atunci eu nu aș fi avut minunatul meu creier!” a strigat Sperietoarea de Ciori. „Aș fi trăit toată viața în câmpul de porumb.”
„Iar eu nu aș fi avut frumoasa mea inimă,” a spus Omul de Tinichea. „Aș fi stat și aș fi ruginit în pădure până la sfârșitul lumii.”
„Și eu aș fi trăit ca un laș pentru totdeauna,” a spus Leul, „și nici un animal din pădure nu mi-ar fi adresat o vorbă bună.”
„Este adevărat,” a spus Dorothy, „și mă bucur că le-am fot de ajutor bunilor mei prieteni. Dar acum, că fiecare dintre ei au ceea ce și-au dorit mai mult și fiecare e fericit de noua viață, cred că este timpul să mă întorc înapoi în Kansas.”
„Pantofii Argintii,” a spus vrăjitoarea cea bună, “sunt fermecați. Iar una dintre puterile sale este că ei te pot duce acolo unde îți dorești în doar trei pași, iar fiecare pas durează o clipă. Tot ce ai de făcut este să lovești călcâiele de trei ori și să le comanzi pantofilor să te poarte acolo unde dorești.”
***

Vrăjitorul din Oz este mai mult decât o poveste pentru copii. Este o poveste reală pentru copii și adulți deopotrivă, despre prietenie și despre felul în care fiecare influențează pe fiecare. Nu trecem prin viață precum umbra prin apă. Cu sau fără voia noastră, absolut tot ce facem, ce spunem, felul în care ne comportăm, sau doar simpla noastră prezență își lasă amprenta asupra celor din jur, are un impact mai mic sau mai mare asupra tuturor, ne transformă, ne ajută să fim ceea ce suntem.

Iar drumul care se deschide zilnic înaintea noastră este întotdeauna necunoscut, uneori mai drept alteori mai ocolit, uneori mai bătătorit alteori mai puțin, uneori mai lin alteori mai abrupt, presărat cu pericole dar și cu întâmplări frumoase. Și cum este o vorbă care spune că ”Fericirea nu se află în fericire ci în drumul către ea” ar trebui să ne bucurăm de fiecare pas pe care îl facem zi de zi. Întreaga noastră viață este o călătorie, și ce călătorie frumoasă!

Cât despre Pantofii Argintii, sunt sigură că fiecare dintre noi îi avem sub o formă sau alta. Poate fi chiar o pereche de pantofi, poate fi un colier sau o brățară, o șapcă sau o eșarfă pe care când le purtăm simțim că putem dărâma munții. Am și eu o pereche de Pantofi Fermecați. Nu sunt Argintii, însă sunt cei mai frumoși pantofi pe care i-am purtat vreodată. Când îi port mă simt mai încrezătoare și mai puternică. Iar acum, voi lovi călcâiele de trei ori... 



vineri, 30 august 2013

Obiectiv într-o lume subiectivă

Întotdeauna m-am întrebat cum putem fi obiectivi când prin natura noastră suntem cât se poate de subiectivi.  A fi obiectiv înseamnă a prezenta nepărtinitor date, întâmplări sau informații concrete, palpabile. Ceva de genul ”un kilogram de mere cântărește un kilogram”. Când fac o afirmație precum ”mărul acesta este roșu, sau este mare, sau este dulce” nu mai sunt deloc obiectivă. Ultima afirmație ține de judecata mea, de felul în care eu văd și apreciez lucrurile din jurul meu.

La fel se întâmplă și în alte situații în care ni se cere să fim obiectivi, să privim detașați, imparțiali și să ne spunem părerea în legătură cu ceva. Granița dintre obiectiv și subiectiv este atât de fină, încât cu ușurință alunecăm pe panta subiectivității și ne pierdem imparțialitatea. De ce? Pentru că cu cât încercăm să aflăm mai multe despre acel ”ceva” tocmai din dorința de a fi obiectivi, cu atât devenim mai implicați, mai imparțiali, mai subiectivi, chiar dacă acel ”ceva” nu ni s-a întâmplat nouă ci altcuiva.

Nu putem fi 100% obiectivi, oricât ne-am dori. Suntem ființe raționale, însă nu și obiective. Rațiunea însăși este subiectivă. Orice am face sau am spune trece prin filtrul propriei personalități. Nu ne putem detașa de propria persoană, de propriile opinii și să trecem într-un alt spațiu din care să privim lucrurile din exterior. Consider însă că este mai puțin important dacă judecata ”la rece” va fi umbrită de opiniile mai mult sau mai puțin subiective câtă vreme rămânem raționali, logici, rezonabili, realiști, cu bun-simț.

joi, 29 august 2013

Cinci Luni

Azi se împlinesc cinci luni de la momentul zero. Nici nu îmi dau seama când au trecut, însă calendarul nu mă minte. Aceste cinci luni au fost pline de schimbări, pline de evenimente, pline de încărcătură emoțională. Acum cinci luni eram o femeie ca multe altele: o soție și mamă cu doi copii proaspăt concediată care credea că lumea se termină dacă nu își găsește repede un nou servici pentru a-și continua viața așa cum o știa ea.

Dar lunile au trecut și lumea nu s-a terminat. Cel puțin nu lumea mea. Fiecare lună care a trecut de la momentul zero a adăugat câte ceva la experiența mea de viață. Mă simt ca un copilaș în primul an de viață. Fiecare lună m-a învățat din nou să merg, să vorbesc, să râd sau să plâng, să mă descurc într-o lume diferită de cea dinainte de momentul zero, în care recunosc, mă simțeam confortabil, în care însă abia acum îmi dau seama că mă pierdeam ca om. Rutina zilnică mă transforma încet și sigur într-un roboțel executant cu excelente abilități practice, dar cu mari probleme de comunicare inter-umană. Nu mai aveam timp pentru mine, pentru familie, pentru nici o pasiune sau hobby. Dar, cum spuneam, acum lucrurile s-au schimbat. O lume nouă, oameni noi, noi prieteni și cunoștințe, o limbă străină nouă, noi îndeletniciri, noi pasiuni, chiar acest blog este unul din rezultatele noilor mele experiențe.

Ce am făcut eu în tot acest timp? Am fost plecată și am revenit acasă, am plâns și am râs în același timp, am devenit mai înțelegătoare și mai tolerantă, am făcut muncă voluntară din plăcere, am început să observ cu atenție și să îmi înțeleg mai bine copiii, am descoperit noi mâncăruri, am dedicat mai mult timp studiului și lecturii, am reînceput să desenez și am început să scriu. Cu alte cuvinte, am făcut exact acele lucruri care îmi plac foarte mult însă pentru care nu mai aveam timp după opt sau zece ore de program încărcat la servici. Asta nu înseamnă că nu doresc să mai muncesc pentru că nu îmi rămâne timp pentru propriile plăceri și pasiuni. Ba dimpotrivă însă vreau să îmi păstrez timp și pentru aceste noi activități care am descoperit că îmi aduc atât de multă mulțumire și liniște sufletească.

Un lucru e cert și mi-a trebuit cam mult timp să realizez asta. Este nevoie de echilibru între viața personală, cea socială și cea profesională și sper ca folosind întreaga experiență anterioară să reușesc să trasez limite astfel încât să am câte puțin timp pentru toate. 

miercuri, 28 august 2013

Închis ... lipsă de inspirație

Azi e mai greu ca oricând și nu înțeleg de ce. Nu îmi iese nici o frază, cuvintele nu se leagă, așa că am hotărât ca azi să închid din lipsă de inspirație. Am mai trecut de câteva ori prin asta până acum, însă din fericire aveam pregătite câteva materiale de rezervă. Acum însă nu am pregătit nimic în avans. Au fost zile în care am scris trei materiale într-o singură zi, pe când azi... Ce avea ziua aceea în plus față de cea de azi? Cum ce? Inspirație.

Cum e și cu inspirația asta. Azi cuvintele curg șiroaie, mâine liniște de mormânt. Oare cum merge treaba cu muza? Există oare o zână muză care face precum Moș Crăciun, trece în vizită câte puțin pe la fiecare la intervale regulate de timp? Ar fi o explicație bună pentru lipsa de inspirație. Sau poate pentru fiecare dintre noi se naște câte o muză prin cine știe ce ritual secret în cine știe ce moment? Dacă este așa, muza joacă feste uneori, cred că îi place mult jocul de-a v-ați ascunselea. Și asta explică lipsa temporară de inspirație.

Oricum ar fi, acum înțeleg. Nu este vina mea că azi nu mă simt în largul meu scriind. Este vina muzei. A plecat pe undeva. O aștept să se întoarcă. Sper să nu fi plecat în vacanță. Așa că, până când revine muza, eu am închis ... din lipsă de inspirație. Sper că nu îmi duceți dorul. Ba nu, să reformulez: Sper să îmi duceți dorul.

marți, 27 august 2013

Bucuria de a citi

Îmi place să citesc. Am citit dintotdeauna, însă au fost perioade în viața mea în care fie am fost prea obosită, fie nu am avut timp, fie am fost prea plictisită să deschid o carte. Am citit multe cărți din toate categoriile: romane de aventură, de dragoste, de război, polițiste, științifico-fantastice, cărți de povești. Îmi place să deschid o carte nouă, îmi place foșnetul paginilor cu marginile încă ușor lipite, îmi place mirosul proaspăt de cerneală, îmi place să stau cu o carte în mână și să citesc.

Îmi amintesc cu plăcere de o perioadă în care citeam povești ... cu voce tare ... iar auditoriul erau părinții mei. Aveam vreo șaisprezece ani și pe atunci îmi plăceau nespus poveștile nemuritoare și basmele chineze. Basmele aveau un farmec aparte și de fiecare dată când citeam cu voce tare o poveste rezultatul era același. Părinții mei adormeau pe la jumătatea poveștii iar când se trezeau trebuia să le recitesc tot ce au pierdut.

Apoi am trecut la alte alte categorii. Cărțile de aventuri ale lui Jules Verne și Alexandre Dumas mi-au marcat și ele adolescența, povestirile din război ale lui Sven Hassel mă făceau să râd și să plâng în același timp. Apoi am descoperit romanele lui Tom Clancy pe care m-am aventurat să le citesc în engleză. Romanele de dragoste ale lui Jane Austen le-am citit și răscitit, atât în română cât și în engleză.  Anul acesta am citit două cărți în suedeză și sunt foarte mândră de această realizare. Și multe, multe alte cărți mi-au trecut pe rând prin fața ochilor.

Cartea mea preferată este Nobila Casă a lui James Clavell. Am primit-o cadou de ziua mea de la mătușa mea acum foarte mulți ani și de atunci am citit-o nici nu mai știu de câte ori. Îmi place pentru că la fiecare lectură descopăr noi și noi lucruri și chiar dacă sunt capitole pe care am ajuns să le știu pe dinafară, totuși am impresia că citesc pentru prima dată cartea. Anul acesta de ziua mea am primit cadou aceeași carte de la o fostă colegă de servici, cu diferența că aceasta este în engleză. Azi am deschis-o și am redescoperit de ce îmi place atât de mult să citesc. Pentru că atunci când citesc, o nouă lume se deschide în fața ochilor, o lume imaginară, nu întotdeauna perfectă, o lume din care putem învăța multe, o lume în care chiar noi, cititorii, putem fi personaje, o lume care nu ne minte, nu ne rănește, nu face promisiuni deșarte, o lume în care cuvintele au și tăiș dar sunt și leac. Iubesc cărțile!

luni, 26 august 2013

O lume întoarsă pe dos

Acum câteva săptămâni căutam ceva pe YouTube și întâmplător am dat peste un filmuleț de 20 de minute care m-a pus serios pe gânduri. Nu am putut să îmi stăpânesc lacrimile urmărind acel film, iar apoi orice făceam îmi aminteam de el. Acum mi-am reamintit filmul și mi-am propus să scriu despre el. În acel film am văzut o lume paralelă în care totul părea neschimbat, oamenii, societatea, școala, familia erau aceleași, în același timp însă totul era exact pe dos, normalitatea zilelor noastre era considerată anormală în acea lume iar rigorile societății au dus la un comportament agresiv, nemilos, chiar violent îndreptat împotriva celor care nu se încadrau în tipare și erau astfel considerați anormali.

Încercam să îmi imaginez cum ar fi dacă aș fi nevoită să trăiesc în acea lume paralelă, eu să fiu aceeași persoană, veselă, bună la suflet, îngăduitoare, sociabilă, muncitoare, onestă însă societatea să fie cu totul alta. Cum ar fi dacă cei care azi îmi sunt prieteni m-ar privi ca și cum aș fi inamicul, cum ar fi dacă gândurile sau opiniile mele ar fi considerate inacceptabile, cum ar fi dacă atitudinea și comportamentul meu ar veni în contradicție cu tot ce este considerat moral și bine de către societate. Oare aș reuși să mă adaptez sau mi-aș dori să fiu acceptată așa cum sunt?

De multe ori văd că societatea noastră, oamenii din ziua de azi sunt mult prea îngăduitori cu unii și mult prea neîndurători cu alții. Observ că pentru unii oameni este foarte ușor să pună etichete asupra altora pe care îi consideră diferiți, fie că este vorba despre culoarea pielii, sau religie, sau naționalitate, sau orientare sexuală. Iar acele etichete apasă precum un stigmat asupra celor afectați. Observ că în zadar se organizează summit-uri, conferințe, marșuri de protest, seminarii sau dezbateri pentru a deschide ochii societății ca toți suntem la fel și ar trebui să avem aceleași drepturi, să fim egali pentru simplul fapt că suntem cu toții oameni, și nimic mai mult.

Oare de ce ar fi nevoie pentru ca cei care aruncă cu pietre, acuză sau etichetează să își schimbe comportamentul? Dacă ar face un mic exercițiu de imaginație, doar câteva minute să încerce să se pună în pielea celuilalt? Oare le-ar fi ușor în noua postură, sau le-ar plăcea felul în care sunt tratați ... oare acest exercițiu ar fi suficient?

duminică, 25 august 2013

”A fi zisa...”

Câți dintre voi își amintesc expresia ”A fi zisa... la tovarășa”? Urmată bineînțeles de ”Pârâcioasa... roade oasa”. Doamne de când nu am mai auzit vorbele astea. Era o vreme când le auzeam la ordinea zilei de nenumărate ori. ”Tanti, să știți că fiul dumneavoastră m-a lovit... sau ... nu îmi dă și mie mingea ... sau ... nu se joacă cu mine, etc”. Recunosc că nu mi-au plăcut niciodată. Nu mi-au plăcut pârâcioșii, copiii care se plângeau unui adult imediat ce se întâmpla ceva ce nu îi convenea. Fie incidentul real sau imaginar, fie el grav sau minor, pârâcioșii erau întotdeauna cei mai câștigați în orice situație. Cuvântul lor era cel care conta cel mai mult în aplanarea unui incident iar pârâtul era automat considerat vinovat.

Nici acum, în calitate de adult, nu îmi plac pârâcioșii. Nu mi-am învățat copiii să acționeze ca atare, adică să se plângă de orice. Și uneori îmi pare rău. Fiul meu a avut multe de înfruntat și a avut parte de multe pedepse atât la grădiniță cât și la școală, unele din ele nemeritate, tocmai pentru că nu știa să pârască și nici să se apere de astfel de acuzații.

Acum că fiica mea a mai crescut, încep să cred că atitudinea de pârâcios nu se învață ci unii o au în sânge. Deși ambii copii au fost crescuți în același spirit, junioara pârăște la greu. Și nu așa oricum, ci pentru orice nu îi convine. Își schimonosește fața, începe smiorcăiala și fuge într-un suflet la cel mai apropiat adult și spune că celălalt a supărat-o.

Sincer, nici nu știu cum e mai bine să procedez în acest caz. Pe de o parte, am mai spus ... nu îmi plac pârâcioșii. Pe de altă parte însă, nu pot uita tot prin ce a trecut fiul meu tocmai pentru că el nu se plângea de nimic și nu aș vrea ca și ea să treacă prin aceleași experiențe. Așa că, poate cel mai bun lucru ar fi să îi las pe fiecare să se manifeste în propriul fel. Așa cum sunt ei, fără să încerc să îi schimb. Și să încerc să îi ajut să facă față provocărilor și problemelor vieții pe fiecare pe limba lui, așa cum știu ei, așa cum văd ei viața și nu așa cum îmi doresc eu. Cine știe care e cea mai bună metodă?

sâmbătă, 24 august 2013

Niciodată să nu spui niciodată

Sunt câteva lucruri pe care părinții noștri le făceau regulat iar eu am jurat că nu le voi face niciodată. În top trei se află: să nu alerg după mijloacele de transport în comun, să nu car plasele de cumpărături în mâini la plecarea de la servici și să nu mut mobila în casă atunci când simt nevoia de o schimbare.

Și cum vorba spune ”niciodată să nu spui niciodată”, uite că am reușit să le fac pe toate trei. Dacă cu primele două din listă m-am obișnuit deja de câțiva ani, ba chiar am devenit expertă în a le face pe amândouă în același timp, adică să alerg ca o disperată după troleibuz cu plasele de cumpărături în mâini, cu mutatul mobilei am crezut că am scăpat. Până ieri, când am descoperit că nu mai vedem scrisul la televizorul din dormitor nici eu și nici soțul meu. El a propus varianta cea mai simplă pentru rezolvarea problemei, să cumpărăm un televizor mai mare, însă eu, mai ”econoamă” (pentru prima dată în viața mea) ce am zis... cum să cumpărăm un televizor nou când cel vechi funcționează. Hai să aducem televizorul mai aproape de noi. Dar, vă dați seama, că nu m-am mulțumit doar mutarea televizorului pentru că stricam ”feng shui-ul” dormitorului. Așa că ieri am hotărât să mutăm și dulapul din dormitor. Doar cu jumătate de metru mai încolo. Dar ce efort...abia ce terminasem de aranjat lucrurile frumos în dulap după revenirea mea acasă, că a trebuit să scot tot afară, să mutăm dulapurile și apoi să repun totul la loc. Culmea e că eram pe punctul de a fi nevoiți să cumpărăm alte dulapuri, că celor vechi nu le-a prea plăcut tratamentul la care au fost supuse.

Acum am terminat și treaba asta și abia aștept să văd cum mă simt în ”noul” dormitor. Asta este, omul când nu are de lucru, își face. Să mă uit cu atenție prin casă, oare ce mai găsesc de schimbat?

vineri, 23 august 2013

Colecționara de pensule

Ziua de azi a venit cu puțină bucurie pentru mine, chiar dacă a început cam devreme, adică pe la ora patru dimineața când m-am trezit dintr-un coșmar care părea suficient de real ca să nu mai pot adormi vreo trei ore după aceea. Chiar și așa, ce a urmat m-a făcut să uit cu totul de coșmar.

Azi mi s-a împlinit o dorință mai veche. Mulți dintre voi știu deja că de vreo opt luni tot pomenesc despre niște pensule de machiaj profesionale. Mi le doream de mult, însă ele nu se găsesc în magazinele din România. Singura variantă era să le comand din străinătate, însă nu am găsit un magazin care să le livreze la noi în țară. Așa că, ce variantă puteam să aleg? Varianta cea mai lungă posibilă. Le-am comandat din US în martie, însă cum eu am fost plecată din țară, abia acum am putut să le văd, să le simt, să le ating. Sunt cât se poate de reale. Sunt cât se poate de ușoare. Sunt moi, pufoase, delicate și, cel mai important, sunt în sfârșit, ale mele.

Așa că, azi colecția mea de pensule de machiaj s-a îmbogățit cu încă optsprezece bucăți, toate una și una. Acum am vreo șaizeci. Priviți!


joi, 22 august 2013

Gata! Am despachetat!

Au trecut mai bine de patru zile de când am revenit acasă, însă abia acum am reușit să termin de despachetat bagajele. Și asta nu pentru că nu aș fi avut timp, ci pentru că de fiecare dată când mă gândeam doar că ar trebui să încep să despachetez, îmi găseam altceva muuult mai interesant de făcut.

Fie că era vorba să mergem în vizită la cineva, fie că era vorba să mergem cu copiii în parc, fie că doar îi priveam alergând prin casă, orice era mai bun de făcut comparativ cu despachetatul. Și chiar dacă mă deranja geanta supradimensionată care trona în mijlocul sufrageriei, chiar dacă mă împiedicam deseori de ea, chiar dacă îmi era greu să îmi găsesc lucrurile în ea tot nu îmi venea să mă apuc de treabă.

Azi însă a trebuit să o fac. Nu mi-a luat mai mult de o oră, însă această oră mi s-a părut foarte lungă. La fel pățesc și când plec sau mă întorc din concedii. La plecare, parcă am aripi. Fac lista, adun lucrurile și apoi le așez cu grijă în bagaje. Totul este mega-organizat ca într-o întreprindere care aplică metodele Six Sigma. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. La întoarcere însă elanul îmi piere, efortul mi se pare aproape supraomenesc, lucrurile nu mai au loc în dulap.

Însă o dată ce am terminat, lucrurile reintră în normal. Mă bucur că am mai bifat ca terminată o sarcină care trebuia făcută, însă nu voia să se facă singură. Acum sunt în regulă. Probabil până la următoarea plecare, cred...

miercuri, 21 august 2013

Do you speak English?

“Un turist străin opreşte maşina pe marginea unui drum de ţară şi îl întreabă pe Badea Ion care stătea de vorbă cu un vecin:
‘Do you speak English?’ întreabă turistul.
’Nț.’ răspunde Badea Ion.
’Parlez vous Francais?’ întreabă din nou turistul.
’Nț.’ răspunde Badea Ion.
’Sprechen Sie Deutsch?’
’Nț.’ răspunde Badea Ion.
Nemulțumit, turistul s-a urcat în mașină și a plecat mai departe. Vecinul l-a întrebat pe Badea Ion.
‘Ai văzut Bade, câte limbi vorbea omul ăsta?’
‘Da, și la ce i-a folosit?’ a răspuns Badea Ion.”

Asta este realitatea, nu vorbim limbi străine. De ce? Nu știu. Pentru că nu putem, pentru că nu avem nevoie, pentru că nu vrem? Ba dimpotrivă, putem să învățăm limbi străine, avem nevoie să învățam limbi străine. Și atunci de ce nu o facem? Copiii în școli nu învață limbi străine. Ne-o demonstrează rezultatele de la BAC. De ce? Nimeni nu își dă interesul: nici copiii, nici părinții, nici profesorii, nici sistemul de învățământ.

În ziua de azi, a vorbi cel puțin o limbă străină este o necesitate și nu un moft. O știm cu toții, și totuși nimeni nu învață. Ne comportăm ca niște copii mici care fac exact contrarul a ceea ce li se spune să facă. Poate ar trebui să procedăm exact invers. Ceva de genul:

”Nu învăț limbi străine pentru că nu mă ajută la nimic. Cine va dori să se înțeleagă cu mine să facă bine să îmi învețe limba. Nu are sens să îmi pierd timp prețios studiind o limbă străină, când mai bine navighez zilnic câteva ore prin rețelele de socializare să văd ce suc mai beau prietenii, ce salon are noi promoții sau pe unde se plimbă cine știe ce vedetă în vacanță. Nu vreau să învăț limbi străine pentru că doar eu singură oricum nu voi putea să schimb nimic așa că nu merită efortul.”

Trebuie să facem ceva în această privință. Nu suntem proști, putem să învățăm. Trebuie să ne și dorim.

marți, 20 august 2013

Mi-aș dori

Mi-aș dori un peștișor auriu, nu unul din acela obișnuit, ci un peștișor cum numai în basme întâlnim, unul fermecat care împlinește dorințe. L-aș hrăni, l-aș îngriji și l-aș ruga să îmi împlinească o dorință. Nu îmi doresc mult, ci doar câte puțin... din fiecare.

Mi-aș dori puțin din inocența copilului de doi ani, mi-aș dori puțin din energia copilului de cinci ani, mi-aș dori puțin din perspicacitatea copilului de paisprezece ani, mi-aș dori puțin din naivitatea adolescentului de optsprezece ani, mi-aș dori puțin din frumusețea tânărului de douăzeci de ani, mi-aș dori puțin din încrederea tânărului de treizeci de ani, mi-aș dori puțin din hotărârea adultului de patruzeci de ani, mi-aș dori puțin din răbdarea persoanei de șaizeci de ani, mi-aș dori puțin din înțelepciunea bătrânului de șaptezeci de ani, mi-aș dori puțin din distincția unui rege, mi-aș dori puțin din diplomația unui politician, mi-aș dori puțin din umorul unui comediant, mi-aș dori puțin din talentul unui balerin, mi-aș dori...

Oare îmi doresc prea multe ... sau prea puține? Oare există astfel de persoane? Și dacă aș avea tot ce mi-aș dori aș fi oare mulțumită sau fericită? Cred că ăsta este secretul. Mi-aș dori să fiu fericită. Nimic mai mult. Voi ce vă doriți?         

luni, 19 august 2013

Uitasem

Cât de repede uităm anumite lucruri, mai ales atunci când ne dorim să le uităm. Cât de repede ne obișnuim cu schimbarea, mai ales când schimbarea este în bine. Cât de repede ne adaptăm la un mediu nou, diferit de cel în care am crescut, mai ales când acesta este bine gândit, bine pus la punct, mai primitor și în același timp mai restrictiv.

Uitasem de căldura infernală din timpul verii, uitasem de traficul îngreunat de numărul mare de mașini care aglomerează șoselele indiferent de oră, uitasem de șoferii grăbiți să ajungă la destinație cu 30 de secunde mai repede, uitasem de știrile de la ora cinci, uitasem de emisiunile de divertisment în care toate pițipoancele și fostele unora sunt mari vedete TV, uitasem de mutrele acre ale vânzătoarelor, uitasem de anunțurile cu ”nu atingeți marfa expusă” sau ”marfa vândută nu se schimbă”, uitasem că produsele rupte sau deteriorate trebuiesc vândute primele și neapărat la preț întreg.

Mi-au trebuit mai puțin de patru luni și am uitat toate astea. Dar nu este nici o problemă. Mi-am reamintit absolut totul până în cel mai mic amănunt. Și mi-au trebuit doar o zi și jumătate...

duminică, 18 august 2013

În sfârșit ... acasă

Se spune că acasă este acolo unde este și inima. Am fost plecată aproape patru luni și mi-a plăcut foarte mult acolo, inima mea rămăsese însă în Timișoara. Ieri după amiază am ajuns, în sfârșit, acasă. După un drum obositor care a durat aproape 14 ore, un zbor până la Viena cu bagaje care bineînțeles că au depășit greutatea admisă și după șase ore în mașină într-o zi caniculară (uitasem senzația de soare arzător care după jumătatea lunii august vrea să ne arate că încă este cel mai puternic astru) mi-am regăsit inima.

Revenirea mea acasă a fost surpriză pentru copiii mei. Așteptam cu nerăbdare momentul reîntâlnirii cu ei, așteptam cu nerăbdare să văd reacția lor atunci când mă vor vedea intrând pe ușă, așteptam cu nerăbdare să văd reacția mea la revederea lor. Dacă aș găsi cuvinte pentru a descrie momentul...

Când am intrat pe ușă, fiul meu se juca iar fiica mea dormea. Amândoi au avut însă aceeași reacție, la câteva minute distanță unul de celălalt. Au rămas fără cuvinte. Nu au schițat nici un gest. Au fost pur și simplu înmărmuriți. Nu le venea să-și creadă ochilor. Primele manifestări de bucurie au început după minute bune. Primul sunet, ”mami”. Apoi, ”mami, ai venit acasă?” Și ochii li s-au umplut de lacrimi. Și mie la fel. Iar de atunci și până acum tot ce am făcut, am făcut cu două seturi de brațe înconjurate în jurul gâtului. De nedescris. Este bine să te întorci acasă.

sâmbătă, 17 august 2013

Poveste cu fluturași

De curând am început să citesc o carte cu povești pentru copii. Se numește Valea Fluturilor (în original, Fjärils ängen de Olivia Moss) și povestește viața unui fluturaș cu aripioarele de culoare galben deschis pe nume Skimra începând din prima ei zi de viață. Povestea este simplă însă m-a înduioșat foarte tare, Skimra având de înfruntat pericole încă înainte să își dea seama că poate să zboare. Nici nu a ieșit bine din coconul întunecat, abia se bucura de razele soarelui, că o mierlă înfometată a încercat să o prindă pe Skimra în ciocul său amenințător. Noroc cu Virvla, un alt fluturaș albastru care a ajutat-o pe Skimra să se ascundă într-un tufiș de trandafiri.

Dar nu despre povestea Skimrei vreau să vă povestesc acum. Ci despre alți fluturași. Poate că unii dintre voi bănuiți deja la ce mă refer. Exact, la acei fluturași pe care ii simțim uneori în interiorul nostru, acei fluturași care bat atât de tare încât ai impresia că nu mai poți nici să respiri. Nu mai simți nimic altceva în afară de bătăile delicate ale aripioarelor. Și uneori sunt atât de mulți și bat atât de tare încât parcă și inima își rearanjează bătăile în ritmul lor. Am crezut că acest sentiment este destinat în exclusivitate adolescenților sau tinerilor îndrăgostiți. În acele momente când parcă și timpul lucrează împotriva lor și nu lasă ca minutele rămase până la următoarea întâlnire să treacă mai repede.

Mă bucur să văd, de fapt, să simt că nu este așa. Fluturașii din stomac sunt disponibili pentru fiecare dintre noi, indiferent de vârstă. Și pot apărea atunci când te aștepți mai puțin. Da, mă simt în al nouălea cer, iar clipele se încăpățânează să treacă încet și foarte încet. În curând, îmi voi reîntâlni familia. După aproape patru luni. Abia aștept, iar bucuria reîntâlnirii cu persoanele iubite mă lasă fără cuvinte. Atât pentru acum...trebuie să plec.

vineri, 16 august 2013

50

Aceasta este postarea cu numărul 50. În urmă cu 50 de zile am hotărât să creez acest blog. Și tot atunci mi-am propus să încerc să scriu zilnic câte ceva până voi împlini vârsta de patruzeci de ani şi apoi mă voi hotărî ce voi face în continuare. Până acum, am reușit să realizez ceea ce mi-am propus cu destul de mare ușurință aș putea spune. Au fost zile în care un singur cuvânt a fost suficient pentru a crea o nouă postare, alteori un gest sau un sentiment mi-au deschis mintea și am mai putut scrie ceva. Au fost însă și zile în care mi-a fost foarte greu să așez cuvintele pe hârtie. Cu toate acestea, nu m-am oprit.

Am scris despre orice, despre tot ce am văzut, am auzit sau am simțit, despre tot ce mi-a plăcut sau nu, despre orice mi-a trecut prin cap. Unele postări îmi plac mai mult, altele nu mi se par foarte reușite, însă am continuat să scriu. Sunt la început de drum și cred că doar așa pot învăța să fiu mai bună azi decât ieri, sau mâine decât azi.

Cât despre voi, cititorii mei, vreau să vă mulțumesc pentru că îmi acordați timpul vostru pentru a citi postările mele, pentru că vă plac și le citiți cu drag, pentru că așteptați cu nerăbdare următoarea postare și pentru că îmi transmiteți mesaje sau comentarii cu privire la ceea ce scriu, sau felul în care scriu. Vă asigur că scriu cu toată inima și cu sufletul deschis. Încerc din răsputeri să nu supăr sau să jignesc pe cineva, iar dacă am făcut-o cumva, îmi cer public scuze pentru că nimic nu a fost cu intenție.

Înainte de a crea acest blog, am primit încurajări pentru a începe să scriu dacă asta simt că vreau să fac. Acum eu vă încurajez pe voi să îmi transmiteți opiniile voastre sincere cu privire la subiectele postate sau la modul în care subiectele sunt abordate. Sunt curioasă deopotrivă dacă vă plac sau displac anumite postări. Îmi plac laudele, însă de învățat, învăț din critici. Așa că, simțiți-vă liberi să comentați atunci când aveți ceva de spus. Le voi primi cu mare drag.

Vă mulțumesc și vă mai aștept pe pagina mea.
Cu drag, Carla

joi, 15 august 2013

Văd frumusețe

Frumusețea are multe fețe. Frumusețea îmbracă multe forme. Frumusețea izvorăște din multe locuri. Frumusețea ne înconjoară. Frumusețea ne uimește de fiecare dată. Frumusețea ne umple inimile de fericire și uneori ochii de lacrimi. O văd peste tot, o caut pretutindeni, în interiorul ființei mele și în tot ce mă înconjoară.

Văd frumusețe în zâmbetul unui îndrăgostit atunci când se gândește la perechea sa. Văd frumusețe în zâmbetul unei femei însărcinate care își mângâie burtica. Văd frumusețe în zâmbetul unei mame care își strânge puiul la piept, în zâmbetul tatălui atunci când copilul a învățat să meargă pe bicicletă, în zâmbetul copilului atunci când mângăie un cățeluș, în zâmbetul bunicilor atunci când își privesc nepoții jucându-se, în lacrimile copilului care și-a julit genunchiul, în privirea mamei care cu un gest face ca durerea să dispară ca prin minune. Văd frumusețe în pirueta unei balerine, într-un tablou pe peretele unui muzeu, în degetele care ciupesc corzile chitarei sau ating clapele pianului. Văd frumusețe în floarea care abia înflorește, în ploaia care bate cu putere în geam, în izvorul care curge cu repeziciune la vale. Văd frumusețe într-un sincer ”te iubesc”.

Am învățat să admir frumusețea, să mă bucur de ea și zâmbesc de fiecare dată când o văd. Nu vreau să mă schimb. Vreau să zâmbesc încontinuu, toată viața.  Nu mă interesează dacă mi se vor accentua ridurile zâmbind. Vreau să zâmbesc. Și vreau să fiu fericită. Și vreau să plâng de atâta fericire. Și vreau să ajung să strig în gura mare că nu credeam că voi ajunge vreodată să am parte de atâta fericire. Pentru că fericirea este plină de frumusețe. Și eu am învățat să admir frumusețea. 

miercuri, 14 august 2013

Expert în planificare, dezastru în executare

Sunt expertă în planificare. Planific fiecare pas, fiecare etapă, fiecare clipă, întocmesc liste detaliate ”de făcut”, analizez totul până în cel mai mic amănunt. În viața profesională am specializare de project manager și în plus posed o gândire analitică așa că nu ar trebui să fie o surpriză faptul că mă pricep să fac planuri.

Când vine vorba despre executarea planului parcă mă blochez. De fiecare dată, ceva ”musai” nu iese bine. Nu pot să îmi explic unde greșesc. Planul sigur e bun, doar sunt expertă. Reiau fiecare pas al planului și acesta este corect întocmit. Ce se întâmplă? Doar este planul meu. Mie ar trebui să îmi fie cel mai simplu să îl duc la îndeplinire. Și totuși nu este așa.

Poate planul e prea detaliat? Nu pot recunoaște asta ... e ca și cum mi-aș spune singură că nu sunt chiar expertă în planificare. Nu, sigur nu asta este problema. Poate am obosit în urma procesului de planificare și nu mai am energie pentru execuție? Ar fi o explicație posibilă. Poate îmi pierd motivația pe parcurs? Și asta este posibil. Și atunci ce să fac pentru a duce planul la îndeplinire?

Știu. Delegare. Să pun pe altcineva să o facă în locul meu sau măcar să îi las să mă ajute. Aici trebuie să mai învăț meserie. La delegare nu mă pricep prea bine. Cu pretențiile mele de perfecționistă, am impresia că doar eu pot să fac totul perfect. Adevărul este că nu le pot face singură pe toate. Ar trebui să îi angajez și pe cei din jurul meu. Unii poate abia așteaptă să le acord puțină încredere, alții poate vor să învețe să facă lucruri noi.

Trebuie să deschid mai bine ochii și să privesc în jurul meu. Sunt atâtea persoane care vor sincer să mă ajute. De ce să nu le dau ocazia de a o face? Și așa, mai învăț și eu ceva, să am încredere în oameni, să învăț de la ei bucuria de a învăța ceva nou, să mă perfecționez și în relațiile interumane. La asta nu prea excelez, încă.

marți, 13 august 2013

Stockholm cu bune și cu rele (partea a patra...și ultima)

Stockholm - Un oraș cu sportivi... bolnavi


În Stockholm foarte multă lume face sport. Aproape jumătate din populația tării practică diverse activități sportive. Fie că fac handbal, fotbal, golf, gimnastică, atletism, hochei, merg la înot, la aerobic, fitness, spining sau zumba, fie fac jogging sau merg cu bicicleta, fie schiază atât iarna cât și vara în varianta schiurilor cu rotile, peste tot este plin de sportivi. Și cu o înălțime medie de peste 1.80 m la bărbați și aproape 1.70 m la femei, cu constituție atletică nici nu este de mirare că pentru nativii suedezi a face sport este un sport național. 

Și cum între sport și sănătate este o legătură directă, aș fi spus că suedezii sunt foarte sănătoși. Însă nu este deloc așa. Conform unui raport al Guvernului, în medie, 10% din suedezii încadrați în muncă sunt în concediu medical în permanență (adică mai mult decât dublu față de media europeană). Conform unui alt studiu efectuat de Confederația Întreprinderilor Suedeze, 62% dintre angajați au afirmat că au beneficiat de concediu medical fără a fi de fapt bolnavi. Dacă în alte țări, inclusiv în România, s-ar spune că unii profită de sistemul mult prea permisiv, în Suedia se gândește diferit. 

În gândirea suedeză, suedezii nu fug de muncă, ei sunt onești și decenți. Oamenii nu trebuiesc învinovățiți doar pentru că sunt bolnavi. Ci dimpotrivă, trebuiesc îmbunătățite condițiile de muncă, ele fiind cele care îmbolnăvesc oamenii. Și în timp ce angajatorii crează noi locuri de muncă ca adevărate oaze de liniște și nu mai știu cum să ridice în slăvi, în anunțurile privind locurile de muncă, birourile lor luminoase situate în zone liniștite cu priveliști minunate și condiții excelente de muncă, suedezii continuă să sufere de depresie, să își ia concedii medicale cu sau fără motiv, cu alte cuvinte să fie bolnavi.

luni, 12 august 2013

Stockholm, cu bune și cu rele (partea a treia)

Stockholm - Un oraș vechi îmbrăcat în haine noi și un popor nou îmbrăcat în haine ... rupte

Gamla Stan (Orașul Vechi) este una zona cea mai veche a orașului și în același timp una din zonele de atracție turistică. Situat pe insula Stadsholmen este legat de restul orașului prin linia de metrou subterană și de nenumărate poduri, motiv pentru care Gamla Stan mai este numit Orașul dintre poduri. Palatul Regal, Clădirea Parlamentului înconjurate de numeroase străduțe care urcă și coboară neîncetat, nenumărate prăvălii cu suveniruri așteaptă zilnic, cu un farmec medieval turiștii dornici să viziteze acest minunat oraș. Privind Gamla Stan, cu ușurință am putea spune că timpul s-a oprit în loc într-o altă epocă de mult apusă. 

Aparențele înșală însă de multe ori. Orașul are cu ce se mândri la capitolul secolul XXI. Este capitala unui stat lider mondial în reciclare, cu investiții masive în tehnologia verde, în sere verticale, cu un interes deosebit și cu o strategie pe termen lung privind mediul înconjurător și dezvoltarea durabilă.

Când vorbim despre locuitori, lucrurile sunt exact invers. Cu toate avantajele pe care le au în ce privește varietatea de magazine, branduri, prețuri și reduceri, nu am putut să nu remarc faptul că suedezii, în special femeile, parcă nu știu să se îmbrace. Din curiozitate, am întrebat pe cineva care este motivul pentru care se îmbracă așa, ca și cum nu le-ar păsa de nimeni și de nimic. Iar răspunsul pot spune că m-a uimit. 

Bineînțeles că își doresc să fie ”cool” sau ”trendy”, să fie unici și diferiți de ceilalți, însă pentru că nu pot ieși în evidență doar purtând niște haine, fiecare încearcă ceva diferit astfel că sunt în stare să rupă un tricou nou abia cumpărat și abia apoi să îl poarte. Și cu cât este mai mare îndrăzneala unora, cu atât mai mulți preiau noua modă, astfel că în scurt timp sunt nevoiți să caute noi și noi metode de a ieși în evidență. Și de parcă asta nu era suficient, aproape toată lumea este bronzată, chiar înainte să înceapă vremea de plajă, sau perioada concediilor, când obligatoriu, destinația preferată este o plajă însorită. Nu e nimic rău în asta, însă bronzul unora este atât de fals (a se citi portocaliu) că atunci când am auzit pe cineva spunând că unele tinere arată precum umpa-lumpa nu am putut decât să îi dau dreptate. 

Îmi vine greu să cred că lor chiar le place cum se îmbracă de fiecare dată când ies din casă. Înțeleg concepția că nu le pasă de opinia celorlalți și sunt perfect de acord cu ea, însă totuși consider că fiecare om ar trebui să fie propriul său critic.

duminică, 11 august 2013

Stockholm, cu bune și cu rele (partea a doua)

Stockholm, un oraş fără oameni și fără stele

Stockholm nu este doar un oraș sau o regiune. Este o întreagă comunitate. Un amestec neobișnuit de localnici și emigranți, diverse rase și religii încearcă să își găsească propriul loc în Stockholm. 

Chiar dacă numărul locuitorilor nu este deloc de neglijat, chiar dacă pentru a închiria un apartament lista de așteptare este inuman de lungă, iar perioada de așteptare depășește cu ușurință câțiva ani, chiar dacă metroul urban este extraordinar de aglomerat la orele de vârf ducând și aducând oamenii de la birourile situate aproape în exclusivitate în centrul orașului, Stockholm pare un oraș aproape nelocuit. 

Exceptând marea aglomerație din zona Gării Centrale a orașului unde se găsesc și multe centre comerciale, în restul orașului se poate circula lejer, străzile și aleile din jurul blocurilor sunt aproape pustii. Ici colo câte un pieton sau un biciclist își intersectează drumul, dar și asta se întâmplă destul de rar. Poate că impresia este alimentată de clădirile care rareori depășesc patru etaje, de întinsele spații verzi cu alei curate care dau orașului impresia că este în permanență aerisit sau de faptul că fiecare comună are propria administrație locală, propria policlinică, cinematograf, bibliotecă, propriile magazine adică absolut tot ce este nevoie pentru viața de zi cu zi. 

Oriunde te-ai afla, fie în centrul orașului, fie într-o suburbie cochetă, cerul poate fi admirat în toată măreția lui, este magnific și parcă nu are margini. Pentru că am pomenit despre cer, nu pot să nu pomenesc despre stele. Vara stelele nu răsar și nu pentru că nu ar vrea ele. Ci pentru că soarele este egoist și pe principiul totul sau nimic, vara soarele vrea totul, iar cerul și stelele trebuie să se supună. 

În ziua cea mai lungă a anului, la solstițiul de vară,  soarele răsare puțin după ora 3 și apune pe la ora 23 astfel că după aproape douăzeci de ore de soare, cerul nu mai are nici timp nici putere să se întunece pentru a permite stelelor să își facă binecunoscutul număr pe întinsa boltă cerească. Iar cerul, indiferent că este zi sau noapte este incredibil de frumos în timpul verii.  Deși am crescut printre pensulele și vopselele mamei, în viața mea nu am văzut atâtea nuanțe de albastru pe o singură pânză: albastru celest, albastru marin, albastru regal, albastru petrol, cobalt, turcoaz, safir, cu nuanțe de galben, de roșu, orange, violet sau indigo. O imagine extraordinară, o priveliște de neuitat, un cer fără stele în culori magnifice.

sâmbătă, 10 august 2013

Stockholm, cu bune și cu rele (partea întâi)

Stockholm - Un oraș rece cu zâmbetul pe buze

Stockholm este un oraș foarte primitor. Pretutindeni am fost întâmpinată de oameni relaxați, care cu zâmbetul pe buze mi-au spus ”Bună” fără ca măcar să mă cunoască. Este suficient intru într-un magazin sau să stau pe o bancă la intrarea unui bloc și fiecare persoană care va trece pe lângă mine îmi va transmite un călduros ”Hej”. 

Nefiind obișnuită cu acest tip de comportament, aș îndrăzni să spun că suedezii sunt niște oameni calzi și primitori. 

Dacă îi privesc însă mai de aproape, sau încerc să observ comportamentul suedezilor pe termen lung, nu este deloc greu să îmi dau seama că zâmbetele de pe fețele lor sunt pur decorative. Un zâmbet nu reprezintă o invitație pentru a cunoaște mai bine o persoană, nu este un început al unei posibile prietenii. Un zâmbet este doar un zâmbet, și nimic mai mult. 

Cu cât petrec mai mult timp printre ei, cu atât îmi este tot mai clar că suedezii, ca popor, sunt exact ca vremea de aici. Un popor închis, cu oameni reci, deseori nepăsători, plictisiți, blazați, care își văd liniștiți de treaba lor, care cu greu reușesc să lege relații cu cei din jurul lor. Uneori am impresia că le este frică să socializeze, să interacționeze cu alți oameni. Ce trist! 

Oare ce ar păți dacă ar renunța la armura lor de gheață? 
Probabil că nu ar mai fi suedezi.


vineri, 9 august 2013

Stockholm

Stockholm este capitala Suediei, este centrul cultural, economic și politic al țării. Orașul este reședința regiunii administrative Stockholms län. Este așezat strategic pe paisprezece insule pe coasta de sud-est a Suediei, în punctul de întâlnire dintre lacul Mälaren și Marea Baltică. Aproximativ 10% (900.000 locuitori) din populația Suediei locuiește în Stockholm, iar în zona metropolitană populația ajunge la 22% (aproximativ 2.000.000 locuitori). Orașul este reședința șefului statului, Regele Carol al XVI-lea Gustaf. Stockholm este de asemenea orașul gazdă al câștigătorilor Premiului Nobel. Prima atestare documentară a orașului datează din anii 1252...



Acestea sunt informații pe care le poate afla oricine căutând pe Wikipedia. Să vă povestesc despre un altfel de Stockholm. Un Stockholm văzut prin ochii mei, cu bune și cu rele ... un oraş diferit, într-un an, cândva, într-o vară.

Stockholm, un oraș verde

Stockholm este diferit de orice oraș am văzut până acum. Este atipic în comparație cu alte capitale. Spaţii întinse cu vegetaţie, păduri întinse și pajiști luminate populate de animale sălbatice adună laolaltă comunele regiunii. Canale întinse cu apă brăzdează peisajul desprins parcă din povești, iar cele 14 insule cu greu sunt ținute în frâu să nu se piardă prin Marea Baltică. La tot pasul întâlnești plaje izolate, minunate spații de relaxare cu apă limpede și aer curat a căror liniște este deranjată din când în când de pescăruși supărați sau rațe sălbatice înfometate. Parcurile Naționale și Rezervațiile Naturale care înconjoară fiecare comună, sunt adevărate resurse de oxigen pentru locuitori și în același timp excelente locuri de plimbare pe jos sau cu bicicleta.

Va urma.

joi, 8 august 2013

De ziua mamei

Am crescut printre tablouri, picturi, pensule și vopsele. Mama mea a fost artist plastic cu un talent deosebit la pictură. Momentul în care o puteam admira pe mama pictând era unul din momentele mele preferate. Stătea ore întregi aplecată deasupra pânzei albe care încet, încet prindea culoare, prindea viață. Și la fel ca ea, eu stăteam ore întregi în fața ei și o priveam pictând.

Mă fascina totul, tehnica ei, felul în care spăla pensulele, cum aranja culorile pe pânză. Picturile ei aveau ceva magic. Personajele parcă prindeau viață sub pensula ei, parcă îmi vorbeau iar sclipirea din ochii lor mă urmărește încă și astăzi. Florile pictate de ea erau întotdeauna proaspete, chiar atunci culese din grădină iar uneori puteam să jur că ele au și miros. Iar peisajele și naturile moarte erau adevărate opere de artă.

Acum mama nu mai pictează. Nu mai are nici șevaletul, nici paleta, nici culorile și nici pensulele. Și când spun asta, o fac cu un mare regret în suflet. Îmi plăcea să o privesc pictând. Era mai frumoasă ca niciodată cu pensula în mână aplecată asupra pânzei.

Azi este ziua mamei mele. Nu îi pot picta un tablou în care să îi transmit ce simt. Dar pot să îi scriu ceva. Pentru tine, mami, toate culorile din lume ce izvorăsc din zâmbetele nepoților, un curcubeu de pupici și un simplu ”Te iubesc”.

miercuri, 7 august 2013

Obsesia secolului – Comparația

De când îmi aduc aminte am fost comparată cu cei din jurul meu. La început, elementul de comparație a fost înălțimea. Carla e mai mare decât cutare, sau e mai mică decât cutare, sau față de alți copii de vârsta ei. Mai apoi, au început comparațiile privind vârsta la care am început să vorbesc. Și din nou, Carla a început să vorbească mai repede sau mai corect decât alții. Și tot așa, inclusiv acum sunt comparată cu cei din jurul meu. Că sunt mai frumoasă sau mai urâtă, mai grasă sau mai slabă, mai tânără sau mai în vârstă, mai realizată sau mai puțin realizată comparativ cu alții. Și nu sunt singura. Nimeni nu poate scăpa de această obsesie care parcă a cuprins întreg mapamondul.

De ce oare se întâmplă asta? De ce trebuie să ne comparăm în permanență înfățișarea sau reușitele cu cei din jurul nostru? Einstein spunea: ”Dacă compari un pește după abilitatea lui de a se cățăra într-un copac, întreaga viață el va crede că este prost.” Și nu avea dreptate? Ba da avea, și asta nu pentru că era un geniu. Ci pentru că pur și simplu nu ne ajută la nimic dacă vom compara mărul cu para sau capra cu varza. Este adevărat că sunt situații în care comparația este mai mult decât necesară, de exemplu, în competițiile sportive. Dar cu ce mă ajută pe mine, de exemplu, să știu că am mai multe kilograme decât Charlize Theron, sau că sunt mai în vârstă decât Keira Knightley sau mai săracă decât Cameron Diaz?

Nu ar fi mai bine, în schimb, să ne comparăm noi cei care suntem azi cu noi cei care am fost ieri? De exemplu, eu, Carla de azi, sunt mai în vârstă decât eu, Carla de ieri, sau eu, cea de azi, am mai mulți prieteni decât eu, cea de anul trecut, sau că eu, cea de azi, sunt mai fericită decât eu, cea de acum cincisprezece ani. Oare nu obținem astfel un răspuns care să aibă într-adevăr o semnificație pentru noi înșine? Ba da, aș spune. Astfel pot afla dacă azi sunt mai bună decât cea care am fost ieri, și astfel, voi ști ce am de făcut pentru ca mâine să fiu mai bună decât cea de azi.


Obsesia secolului, comparația, ne ocupă prea mult timp mult prea prețios, ne lovește adânc în suflet, în loc să ne ajute, ne îmbolnăvește de invidie în loc să ne îmbogățească sufletește. Am avea mult mai mult de câștigat și am fi mai buni ca oameni dacă ne-am opri din a ne compara cu alții și am începe să ne comparăm cu noi înșine. Am sau nu dreptate?

marți, 6 august 2013

Vârsta și comportamentul

Întotdeauna am spus că există o legătura directă între vârsta unui om și comportamentul său. Și e perfect normal. Fiecare vârstă vine cu ceva nou, schimbări majore au loc în permanență în interiorul fiecăruia, iar aceste schimbări influențează modul cum privim anumite lucruri, situații și felul în care reacționăm când suntem puși în fața acestora. Nu vreau să vorbesc despre cazurile excepționale în care persoane care ajung la vârsta de 30-40 ani se comportă ca și cum ar fi copii sau adolescenți.

Când eram copil, deseori îmi imaginam ce fericită voi fi când voi fi mare, că nu va mai trebui să merg la școală, că nu voi mai avea teme. Îi invidiam pe oamenii mari, care în opinia mea la acea vreme, făceau absolut tot ce voiau atunci când voiau și în plus, nu aveau teme de casă. Doamne, cât de mult îmi displăceau temele de casă.

Apoi am ajuns în perioada tinereții. În ziua în care am împlinit 25 ani, am stat închisă în casă toată ziua, nu am vrut să văd pe nimeni în jurul meu, am plâns până mi-au secat lacrimile iar ochii îmi erau umflați ca niște roșii bine coapte. Sincer, nici nu mai știu din ce motiv am făcut asta, dar nici nu cred că mai contează.

Acum, am ajuns în pragul a 40 de ani și nu mă feresc să îmi spun vârsta. Îmi place vârsta mea și mă simt bine așa cum sunt. Mă simt tânără, mai frumoasă, mai încrezătoare și mai puternică decât în orice altă perioadă a vieții mele, și asta pentru că mă simt iubită. Însă nu m-ar deranja să mi se ceară buletinul într-un magazin de băuturi.  M-ar face să mă simt iar ca la 25 ani. 

luni, 5 august 2013

În derivă

Imaginați-vă o corabie cu pânze pe un ocean liniștit. O întindere nesfârșită de ape, un cer fără margini și o corabie care plutește precum o frunză căzută dintr-un copac. Ce peisaj frumos! Și dintr-o dată, se pornește o furtună, ca din senin, neanunțată. Vine parcă de nicăieri și oceanul începe să se agite, să se tulbure, valurile încep să crească, vântul începe să bată tot mai tare. Iar corabia cu pânze este tot acolo, în mijlocul oceanului.

Cum reușește să își mai țină echilibrul? Cum reușește să învingă furtuna și să ajungă în siguranță la mal? Unele corăbii reușesc, altele însă nu. Ce le deosebește pe unele de altele? Sunt unele corăbii mai norocoase decât altele? Sau sunt unele mai încăpățânate decât altele și au acea dorință arzătoare de a reuși?

Dar ce se întâmplă atunci când sunt două corăbii, amândouă prinse în aceeași furtună? Niciuna nu își mai poate păstra direcția. Niciuna nu are siguranța că va ajunge cu bine la mal. Însă vor să se ajute una pe cealaltă. Vor să ajungă împreună la mal, așa cum au început călătoria. Nu este deloc ușor să învingă furtuna, ba dimpotrivă, este probabil marea lor provocare. Este nevoie de un talent deosebit și de o măiestrie desăvârșită pentru a reuși să se strecoare printre capcanele pe care oceanul învolburat le scoate în cale. Și unele corăbii reușesc.

Vouă tuturor celor care treceți printr-o astfel de furtună, vă doresc să găsiți puterea interioară de a depași obstacolele. Pentru că după ce trece furtuna, vă așteaptă un ocean liniștit, o întindere nesfârșită de ape, un cer fără margini iar voi veți fi corabia care plutește precum o frunză căzută dintr-un copac.

duminică, 4 august 2013

Stockholm Pride în 100 de cuvinte

În ultima săptămână, orașul Stockholm a prins mai multă viață și culoare decât în alte zile ale anului. Motivul a fost Festivalul Pride 2013. Cu o tradiție care a început în 1969 în Philadelphia, USA, iar în Suedia din 1998, Festivalul Pride se desfășoară anual în multe țări pe toate continentele și cuprinde manifestări diverse: spectacole, piese de teatru, dezbateri, seminarii culminând cu Parada Pride.

Ieri, am participat și eu ca spectator la Stockholm Pride Parade. Cu peste 60.000 de participanți și peste 600.000 de spectatori, traseul pe care s-a desfășurat parada a fost punctul principal de atracție al zilei de sâmbătă. Voi încerca să vă povestesc ce am văzut și ce am simțit participând la această paradă folosind 100 de cuvinte.

Tradiție și libertate de exprimare, vedete și oameni obișnuiți, cunoscuți și necunoscuți, participanți și spectatori, activiști și sponsori, partide politice și instituții de stat, angajați și angajatori, colegi de servici și studenți, diferite religii și orientări sexuale, proteste și marșuri pentru cei care nu o pot face, declarații și opinii, explozie de culoare și baloane, panglici și steaguri, ghirlande și flori, mesaje și banere, soare arzător și cer senin, căldură și lumină, costume și machiaje, peruci și tocuri înalte, pene și voal, care alegorice și motociclete, cărucioare și role, femei și bărbați, copii și adolescenți, tineri și vârstnici, cupluri și single, prieteni și părinți, exuberanță și eliberare, bucurie și veselie, muzică și dans, cântec și voie bună, tobe și difuzoare, ritm și mișcare, mândrie și demnitate, atitudine și compasiune, extravaganță și simplitate, fără prejudecăți și  fără cuvinte.

sâmbătă, 3 august 2013

Când un optimist își pierde optimismul

Cineva spunea că viața vine cu aceleași eșecuri și tragedii și pentru optimiști și pentru pesimiști, dar primul le înfruntă mai bine... (Dr. Martin E.P. Seligman, Learned Optimism; traducerea: Optimismul se învață, Humanitas). Avea dreptate. Viața este aceeași pentru fiecare cu bune și cu rele. Diferența constă în felul în care fiecare privește viața și provocările cărora trebuie să le facă față.

Un optimist vede întotdeauna jumătatea plină a paharului atunci când paharul este pe jumătate gol. Un optimist vede oportunități acolo unde alții văd doar probleme. Un optimist privește cu încredere viața și viitorul chiar dacă sunt presărate cu multe necunoscute. Pesimistul în schimb, privește cu neîncredere viața și oamenii, vede totul într-o lumină sumbră, deprimantă și este încercat de sentimente de tristețe, de amărăciune sau neliniște.

Suntem înconjurați de oameni. Unii sunt optimiști, alții pesimiști. Ne-am obișnuit cu fiecare așa cum este. Dar ce facem atunci când cineva apropiat, cu fire optimistă își pierde optimismul? Atunci când o persoană care prin optimismul său reușea să ne insufle și nouă, pesimiștilor moderați, puțină încredere, se transformă într-o persoană care nu mai vede jumătatea plină a paharului. Ce îi putem spune persoanei care întotdeauna ne-a spus: Gândește pozitiv, păstrează-ți încrederea în lucrurile bune și ele vor veni. Aș încerca să îi spun doar atât: ”Nu vei vedea curcubeul dacă privești în pământ” (Charles Chaplin). Ridică ochii și încearcă să regăsești curcubeul. Răsplata va merita tot efortul.

vineri, 2 august 2013

Cum spui ”La mulți ani!” unui prieten?

Cum spui ”La mulți ani!” unui prieten? De obicei, se folosește expresia standard: ”La mulți ani cu multă fericire, sănătate și împlinirea tuturor dorințelor”.  Astfel de urări, oricât de bine intenționate ar fi, nu sunt stilul meu. Mie îmi place ca urarea să fie unică, adresată personal și direct persoanei sărbătorite, și cel mai important lucru, să fie exact ca mine, să poarte semnătura mea.

Și cum nu prea îmi plac clișeele, ba din contră încerc să le evit pe cât posibil, atunci când pregătesc o urare trebuie să muncesc mai mult. Îmi place să descopăr exact acele lucruri care o fac fericită pe persoana sărbătorită.

Azi este ziua unei prietene. Ce aș putea să îi transmit pe lângă ”La Mulți Ani!”? Urarea mea sună cam așa:

                ”Să continui fii bună cu tine și cu ceilalți, să continui să zâmbești pentru tine și pentru cei din jurul tău, să nu îți pierzi speranța și să nu te înstrăinezi de copilul din tine. La Mulți Ani! din toată inima.”

joi, 1 august 2013

Ce face un om să devină antipatic?

În jurul nostru sunt oameni și oameni. Pe unii ajungem să îi cunoaștem, pe alții nu. Iar dintre cei pe care ajungem să îi cunoaștem unii ne plac din prima, iar alții nu. Ce putem face? Deși se spune că nu este bine să apreciem pe cineva după prima impresie, totuși, parcă este greu să acceptăm că o persoană care nu ne-a plăcut poate fi altfel decât impresia pe care ne-a lăsat-o. Și atunci cum procedăm? Cum îi acordăm o a doua șansă unei persoane care deja ne este antipatică? Și în plus, de ce i-am acorda o a doua șansă unei astfel de persoane?

În unele cazuri nici măcar nu este nevoie. Trebuie doar să evităm să ne mai întâlnim cu acea persoană. Dar ce facem atunci când o astfel de întâlnire nu poate fi evitată? Dacă acea persoană este un coleg sau o colegă de servici? În plus, ce putem face pentru ca respectiva persoană să nu simtă că ne este antipatică? Nu că ne-ar păsa foarte mult de ceea ce crede sau spune persoana respectivă, ci doar pentru că nu vrem să devenim și noi așa... adică ANTIPATICI.

Oare de ce unii oameni ne sunt antipatici? Să fie oare doar un capriciu, o vorbă aruncată la nimereală care nu ne place sau nu ne pică bine, sau poate este o problemă de compatibilitate, rezultatul unei comparații de genul e prea tăcut sau prea guraliv, sau prea prea, sau foarte foarte? Sau poate este o problemă de atitudine? Cum ar putea fi simpatică o persoană care afișează un aer de superioritate, care este ironică sau disprețuitoare? Nu cred că este un lucru mai neplăcut decât să trebuiască să stăm de vorbă cu o persoană care ne este antipatică. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, cred totuși că pentru mine ar fi mai neplăcut să fiu eu însămi antipatică.