Întotdeauna m-am întrebat cum
putem fi obiectivi când prin natura noastră suntem cât se poate de subiectivi. A fi obiectiv înseamnă a prezenta
nepărtinitor date, întâmplări sau informații concrete, palpabile. Ceva de genul
”un kilogram de mere cântărește un kilogram”. Când fac o afirmație precum
”mărul acesta este roșu, sau este mare, sau este dulce” nu mai sunt deloc
obiectivă. Ultima afirmație ține de judecata mea, de felul în care eu văd și
apreciez lucrurile din jurul meu.
La fel se întâmplă și în alte
situații în care ni se cere să fim obiectivi, să privim detașați, imparțiali și
să ne spunem părerea în legătură cu ceva. Granița dintre obiectiv și subiectiv
este atât de fină, încât cu ușurință alunecăm pe panta subiectivității și ne
pierdem imparțialitatea. De ce? Pentru că cu cât încercăm să aflăm mai multe
despre acel ”ceva” tocmai din dorința de a fi obiectivi, cu atât devenim mai
implicați, mai imparțiali, mai subiectivi, chiar dacă acel ”ceva” nu ni s-a întâmplat
nouă ci altcuiva.
Nu putem fi 100% obiectivi,
oricât ne-am dori. Suntem ființe raționale, însă nu și obiective. Rațiunea
însăși este subiectivă. Orice am face sau am spune trece prin filtrul propriei
personalități. Nu ne putem detașa de propria persoană, de propriile opinii și
să trecem într-un alt spațiu din care să privim lucrurile din exterior. Consider
însă că este mai puțin important dacă judecata ”la rece” va fi umbrită de
opiniile mai mult sau mai puțin subiective câtă vreme rămânem raționali,
logici, rezonabili, realiști, cu bun-simț.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu