miercuri, 30 octombrie 2013

Cine mă place, mă place așa cum sunt

În primul rând, doresc să încep prin a-mi cere scuze pentru ziua de ieri. Regret nespus că mi-am încălcat promisiunea făcută mie însămi și vouă deopotrivă de a nu întrerupe șirul zilnic al articolelor scrise însă, din păcate, sunt momente în care anumite evenimente preiau întâietatea și ocupă timpul alocat altor activități. Nu vreau să insist prea mult asupra acestui aspect și sper ca astfel de situații să apară cât mai rar. Dar cum vorba zice, socoteala de acasă nu ține cu cea din târg, ziua are numai 24 ore și nu poate fi lungită, lățită sau orice altceva din această categorie. După o introducere atât de elaborată, să trec și la subiectul articolului.

Cine mă place, mă place așa cum sunt. Replica are și o continuare. Cine nu mă place așa cum sunt, nu mă merită. Ne-o spunem nouă înșine, o spunem cunoscuților, o repetăm iar și iar sperând ca replica să se aplice în lumea reală. Dar, din păcate, nu se aplică. De unde izvorăște acest clișeu? Este el realitate sau egoism personal? Trebuie să recunoaștem cu toată sinceritatea că ne-am dori să fim acceptați exact așa cum suntem, fără să facem nici un efort de a ne schimba.

Ne-ar plăcea ca în colectivul de la școală să fim acceptați de toți ceilalți colegi de clasă chiar dacă suntem mai copilăroși decât restul. Ne-ar plăcea ca în grupul de prieteni să fim acceptați așa cum suntem chiar dacă avem puține lucruri în comun. Ne-ar plăcea ca la birou să fim acceptați așa cum suntem chiar dacă ne îmbrăcăm diferit de restul colegilor, chiar dacă suntem ursuzi, sau vorbim prea mult, sau neîntrebați, sau acaparăm orice discuție sau suntem Gică contra, sau cine mai știe cum. Ne-am dori, dar nu se întâmplă. Poate vă întrebați din ce motiv. Simplu. Pentru că majoritatea decide și așa a fost dintotdeauna.

Realitatea este crudă și este dură. Iar cei care ies din tipare, cei care sunt diferiți sunt cu greu acceptați. Copilăroșii trebuie să se maturizeze, orgolioșii trebuie să lase mândria deoparte, încrezuții trebuie să coboare de pe piedestal, visătorii trebuie să se trezească... asta doar dacă vor să fie acceptați. Îmi veți spune, poate, că dacă celorlalți nu le place să nu se uite, iar eu voi răspunde că aveți dreptate, dar până la un punct. Poți rămâne neschimbat, dar la un moment dat vei rămâne singur. Sigur îți dorești asta? Dacă îți place singurătatea, nu e nici o problemă. Dar omul nu este o ființă care să poată suporta asta la nesfârșit. Omul este o ființă socială nevoită să se adapteze permanent la schimbările care au loc în jurul său.

Probabil că starea tensionată în care am fost în ultimele zile mă fac să abordez acest subiect diferit de cum aș fi făcut-o săptămâna trecută. Dar un lucru e important și cu cât îl înțelegem mai repede, cu atât ne va fi mai ușor să trecem mai departe. Nu putem sta pe loc. Trebuie să evoluăm, trebuie să ne adaptăm. Nu putem rămâne ancorați într-un comportament adolescentin până la vârsta de 30 ani, cum nu putem să ne așteptăm să fim apreciați pentru că suntem diferiți. 

Ca să închei totuși într-o notă optimistă, aș adăuga că întotdeauna putem alege grupul în care ne dorim să fim acceptați, tot așa cum putem alege ca în diferite grupuri să ne purtăm diferit. Dacă în intimitatea căminului comportamentul copilăresc poate fi chiar drăguț, dacă în grupul de prieteni comportamentul visător te face plăcut, în alte grupuri sociale este nevoie de seriozitate, de organizare, de atenție. Dar, cam atât pentru azi. Din nou este târziu și sunt foarte obosită. Mai bine mă pregătesc de culcare. Noapte bună, dragii mei. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu