miercuri, 2 octombrie 2013

Din prea multă dragoste

Sunt părinte. Nu de una-două luni, nu de unu-doi ani, ci de mai bine de zece ani. Am doi copii, un băiat și o fetiță și îi iubesc mult de tot, atât de mult cât nu credeam vreodată că voi fi în stare să îi iubesc. Și ca orice părinte, îmi doresc tot ce-i mai bun pentru ei. Îmi doresc să fie sănătoși, fericiți, chibzuiți, miloși, atenți, prietenoși și lista poate continua.

Dar faptul că îi iubesc atât de mult nu înseamnă că automat le permit să facă absolut tot ce vor să facă. Sunt câteva lucruri pe care nu îi las să le facă nesupravegheați. De exemplu, nu îl las pe fiul meu să meargă și să se întoarcă singur de la școală, deși el și-ar dori asta măcar din când în când. De ce? În primul rând, distanța de acasă până la școală este cam mare, aproximativ 25 minute de mers pe jos. În al doilea rând, traseul duce obligatoriu la traversarea a două artere mari din oraș, intens circulate, și o intersecție imensă cu șase benzi care sincer și pe mine mă îngrozește atunci când trebuie să o traversez. Și nu în ultimul rând, pentru că îmi este teamă. Nu cred că trebuie să explic în amănunt de ce îmi este teamă, pentru că sunt sigură că orice părinte mă înțelege perfect. Au fost persoane care m-au întrebat când îmi voi lăsa fiul să se descurce singur. Sunt alți părinți care își lasă copiii să parcurgă întreg traseul singuri încă de pe la opt ani, însă eu nu am încă acest curaj.

Oare greșesc eu și din prea multă dragoste am ajuns să fiu o mamă exagerat de protectoare? Oare ar trebui să învăț să îmi înving eu însămi teama? Oare procedând așa ajung să fac exact ceea ce nu îmi doresc, adică să îmi împiedic copilul să învețe de mic să se descurce singur? Cine îmi poate spune cum este mai bine să procedez? De unde să știm când este momentul potrivit? Din păcate, nu pot vedea în viitor ca să mă asigur că fac bine ceea ce fac. Cred însă cu tărie că cel mai bine este ca fiecare părinte să procedeze așa cum îi dictează inima. Fiecare părinte își cunoaște propriul copil și poate decide mai bine decât oricine altcineva momentul în care copilul este pregătit să înfrunte anumite situații de unul singur. Va veni și momentul în care îmi voi lăsa fiul să vină acasă singur de la școală. Asta însă nu va însemna că teama mea va fi vindecată, ci dimpotrivă. Deocamdată, îi sunt alături cu întreaga mea ființă, îl învăț, îl sprijin, îl sfătuiesc, îl ajut să îi crească aripile. Pentru ca mai apoi, când va învăța să zboare, să îi fiu alături cu inima, cu gândul, cu sufletul. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu