marți, 10 septembrie 2013

Toamna din sufletul meu

”Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci pe geamuri.
Plouă.
Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată durerea
ce-o simt, n-o simt în mine,
în inimă,
în piept,
ci-n picurii de ploaie care curg.”
(Lucian Blaga, Melancolie, fragment)

Privesc pe geam și îmi privesc sufletul. Mohorât, trist, înnorat. E toamnă în toată regula. În mod normal, îmi plăcea toamna. Acum însă nu îmi mai place. Văd doar nori, ploi, noroi, umezeală. Nimic din ceea ce îmi place. Soarele apare tot mai rar, ziua e mai scurtă, frunzele încep să ruginească, păsările au cam plecat. Pare că toată lumea fuge de toamnă. Nici naturii pare să nu îi mai placă anotimpul.

Simt un gol, o apăsare, ceva. Nu îmi place nimic, nimic nu mă mulțumește, mă apasă o tristețe pe care nu o pot explica, simt o stare de somnolență care nu îmi trece oricât de mult aș dormi, sunt lipsită de chef, de energie, de vlagă. Fără să îi spun nimic, soțul meu a înțeles starea în care mă aflu. Nu știu ce m-a dat de gol, însă pregătindu-se să plece la servici, a întors privirea către mine și mi-a spus zâmbind: ”Fii bărbată! Va răsări din nou soarele și pe strada ta.”

M-a cuprins melancolia. E ciudat pentru că rareori aveam timp pentru asta. Acum am suficient timp. Încă o experiență adăugată la rucsacul cu stări noi încercate pe pielea mea. Victor Hugo spunea: ”Melancolia este fericirea de a fi trist.” Și acum trezirea! Sunt multe de făcut și timpul nu stă în loc. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu