Te-ai simțit vreodată așa?

E dimineață. O dimineață de toamnă la sfârșitul lunii septembrie. Ea se trezește, se ridică din pat încă ușor adormită și deschide larg fereastra dormitorului. Este frumos afară, puțin răcoare însă cerul este incredibil de senin iar soarele răsărit deja aruncă înspre ea câteva raze strălucitoare care o încălzesc ușor. Îi place senzația, îi place să fie învăluită în razele soarelui de dimineață. Privește ceasul. Este ora 8 și un sfert.

Apoi se îndreaptă spre ușa larg deschisă a dormitorului. În drum spre bucătărie, ea trece prin fața oglinzii de lângă masa de toaletă. Oglinda este mare, înaltă. De obicei îi place să folosească oglinda aceea pentru că se poate admira în voie în întregime. Acum însă strâmbă puțin din nas. Este încă în pijamale, părul este în dezordine, nu are nici un pic de machiaj pe față. Nu prea îi place ce vede. Nu este bătrână, dar nici tânără nu mai este. Nu este grasă, dar nici slabă nu mai este. Nu este urâtă, dar nici frumoasă nu mai este. Cel puțin așa vede ea privind în oglindă.

Privind mai atentă, vede într-un colț a oglinzii o figură zâmbitoare. Este el. O privea și probabil că a înțeles ce vedea ea în oglindă pentru că s-a apropiat încet de ea, a îmbrățișat-o cu drag și i-a șoptit la ureche. Ești frumoasă. Ești cea mai frumoasă femeie din lume. Sunt fericit că o iubesc pe cea mai frumoasă femeie din lume. Și sunt fericit că cea mai frumoasă femeie din lume mă iubește pe mine.

Au zâmbit amândoi și s-au privit în oglindă îmbrățișați. Se simțeau atât de bine. Atât de bine încât parcă și timpul s-a oprit în loc. După un timp, el i-a spus încet. Hai să mergem, am pregătit cafeaua. Ea a sorbit din cafea și avea alt gust. Era mai bună decât în alte zile. L-a întrebat de ce cafeaua este diferită. Iar el a răspuns pentru că e făcută cu dragoste. Te iubesc.

Tu te-ai simțit vreodată așa? Eu da. Și e minunat.