Între două lumi

Sunt acasă de aproape patru săptămâni. Am avut timp să îmi revăd familia și prietenii, să povestesc amintiri și să iau pulsul orașului pe care îl iubesc și în care trăiesc de când m-am născut. Deseori mi s-a pus aceeași întrebare care m-a cam pus în încurcătură: „Așa-i că este mai bine acasă?” După cum e formulată întrebarea, răspunsul așteptat este unul singur și clar. Eu însă m-am simțit nevoită să ridic doar din umeri și să silabisesc un abia auzit „așa și așa”. Nu vreau să par lipsită de patriotism sau ipocrită însă asta este ceea ce simt. Am mai spus și în alte rânduri că pentru mine acasă nu înseamnă patru pereți frumos zugrăviți sau pomul care crește în fața ferestrei mele de la etajul unu sau vecina de vis-a-vis care vede tot și știe tot. Și sunt sigură că pentru mulți dintre noi este așa, altfel nimeni nu ar mai părăsi casa părinților... vreodată.

Mă simt prinsă între două lumi. Cea pe care o trăiesc și cea la care visez. Care este cea mai bună pentru mine și familia mea? Nici una dintre ele. Prima nu îmi mai place iar a doua este ireală, sau, să spun altfel, greu de obținut. De ce nu îmi mai place lumea în care trăiesc? De ce îmi este greu să accept lucrurile așa cum sunt ele? De ce nu mă mai regăsesc în nimic din jurul meu? Totuși, aici am trăit 39 ani, pe când acolo doar patru luni. Ce putea să se schimbe în doar patru luni?

O prietenă mi-a spus ieri: ”Carla, repetă în permanență: „Nu mai bine sau mai rău, ci doar diferit.” Am înțeles ce spunea. Ce nu am înțeles până acum este că în jurul meu nu s-a schimbat nimic. Lumea nu s-a schimbat în câteva luni cât am fost eu plecată. Nu este mai rea sau mai bună decât era înainte. Cea care s-a schimbat sunt chiar eu. Și atunci este normal să văd totul diferit, cu alți ochi. Dacă nu ai trecut prin aceeași experiență, este greu să mă înțelegi. Poate că nici nu înțelegi de ce pierd atâta timp scriind despre același subiect expirat. Dacă însă ai trecut prin asta, probabil că îmi vei da dreptate.

Un lucru e limpede. Nu mi-am pierdut busola. Ea arată în continuare nordul. Știu ce vreau și unde vreau să ajung. Ce nu cunosc este doar drumul într-acolo. O nimica toată. Mă învârt și caut peste tot. Trebuie să fie o ușă pe undeva, sau măcar o fereastră. S-ar putea să fie chiar lângă mine și eu să privesc în partea opusă. Voi găsi drumul, chiar și pe întuneric. Trebuie doar să privesc cu atenție.