În căutarea ...

Caut și iar caut... zilnic, aceeași rutină, mă trezesc, pornesc computerul și încep să caut. Câteodată am impresia că pregătesc o teză de doctorat atât de mult timp și efort îmi ia căutarea.

Cei care nu au trecut prin asta, poate că nu înțeleg exact ce vreau să spun. Așa gândeam și eu înainte să ajung în situația asta. Totul părea destul de simplu. Stau acasă și am tot timpul din lume să tot caut. Dar ce fac atunci când am obosit să mai caut? Cum vine asta că am obosit să nu fac nimic altceva decât să caut? Ei bine, da, am obosit. După ore întregi petrecute zilnic cu computerul în brațe pentru crearea de noi conturi, după zeci de mesaje trimise zilnic, după alte zeci de mesaje negative primite și asta fără încetare timp de câteva luni, da, vă spun cinstit că am obosit. Toată căutarea asta este ca un job cu normă întreagă, doar că nu este plătit, ci din contră, mă răsplătește cu frustrări, nemulțumiri, stres și oboseală, iar în puținele ore libere rămase la dispoziție, uneori nu îmi rămâne nici putere și nici chef să mă mai bucur de nimic.

Sunt zile în care mă trezesc dimineața plină de energie, de optimism si de bună-dispoziție și simt că în acea zi se va întâmpla ceva special. Dar nu s-a întâmplat nimic special, cel puțin nu până acum. Sau poate că nu mai văd eu clar. Poate că mintea mea este prea tulburată și nu mai pot să văd limpede că acum, în această situație, în plină căutare, am început să înțeleg diferit anumite lucruri despre viață și despre ce este cu adevărat important, am început să mă descopăr pe mine ca om și nu prin filtrul unui formular de evaluare anual, am început să scriu acest blog despre mine și pentru mine și nu un email către colegi reamintindu-le să respecte procedurile.

Da, în căutarea unui job, am regăsit femeia din mine, am regăsit trăiri pe care uitasem că le am, am regăsit sentimente pe care viața de angajat într-o mare corporație nu îți permite să le scoți la suprafață. Cu toate acestea, nu mă pot opri din căutare. Caut și iar caut... zilnic, aceeași rutină.