Ce e dragostea?

Urmăresc la televizor o emisiune despre familii numeroase. Și când spun numeroase mă refer la familii care au peste doisprezece copii. Nu mică îmi este mirarea să văd părinții aceia în culmea fericirii privindu-și copiii și bucurându-se de orice clipă petrecută în compania copiilor. Pentru ei o plimbare în parc sau cina în familie sunt adevărate provocări cărora trebuie să le facă față zilnic, fără drept la o zi liberă. Văzându-i pe toți atât de fericiți, nu pot să nu mă gândesc la ce simt acei părinți, cum pot găsi puterea să își iubească copiii, pe fiecare în parte și pe toți laolaltă. Sunt atât de mulți...

Și totuși, se poate. Îmi amintesc cum era relația mea cu soțul meu când ne-am căsătorit. Pe vremea aceea, credeam că îmi iubesc soțul. Acum știu că ceea ce am crezut la început că este dragoste, s-a dovedit a fi doar începutul ei. Apoi a venit pe lume fiul nostru. Când l-am ținut în brațe pentru prima dată, am crezut că dragoste mai mare nu există. Și din nou m-am înșelat. Nu numai că dragostea mea pentru el a crescut în timp, însă am găsit loc și pentru junioara care a dorit să vină pe lume la opt ani după fratele ei.

Ce e dragostea? (Sună ca melodia lui Ștefan Bănică!?...) Cu timpul, am avut norocul și am aflat. Și nu doar o dată, ci de trei ori. Cu soțul meu, iar apoi cu cei doi copii ai noștri. Le spun zilnic că îi iubesc, de câte ori am ocazia. Și cu fiecare zi care trece, simt că îi iubesc mai mult și mai mult. Sunt o norocoasă.