Îmi
privesc copiii jucându-se. Uneori nu văd diferența de vârstă dintre ei, chiar
dacă ea există și este chiar mare. Opt ani îi despart pe cei doi copii ai mei.
Uneori se joacă de-a soldații, fiecare cu echipamentul său, fiecare cu cel
puțin câte o armă în mână și un rucsac în spate. Aleargă prin casă și fac
scenarii de luptă foarte realiste dacă e să țin cont de timpul necesar pentru a
face curățenie după ce trece războiul. Alteori încep să construiască. Le plac
foarte mult piesele Lego și își folosesc imaginația și talentul pentru a crea
câte o nouă jucărie. Alteori doar stau cuminți unul lângă celălalt și privesc
un film animat.
Din ce
văd și înțeleg eu, aș spune că puii mei se iubesc foarte mult. Îl văd pe
fratele mai mare cum îi ia apărarea surioarei de câte ori cineva o necăjește,
dar și surioara mai mică merge la el să îi ceară ajutorul de câte ori are
nevoie. Mă uit la ei și nu îmi vine să cred. Asta mi-am dorit întotdeauna, să
se iubească și să se înțeleagă.
Îmi
aduc aminte de perioada când eram însărcinată cu fiica mea. Fratele ei abia mai
avea răbdare până urma să vină surioara lui pe lume. Iar când a văzut-o prima
dată, când a văzut cât de mică și neajutorată este, când a văzut că s-au impus
restricții privind orele de liniște în casă, nu cred că i-a mai plăcut atât de
mult. Se aștepta ca surioara lui să fie deja mare, să se poată juca împreună
încă din prima zi. Dar timpul a trecut și surioara lui a crescut, iar acum am
ajuns să îi văd jucându-se și bucurându-se de fiecare clipă petrecută împreună.
Sunt o
mamă fericită. Azi, fiul meu mi-a transmis următorul mesaj: ”Spune-i mamei că
îmi e dor de ea și că o iubesc. Nu o necăjesc pe sora mea. Mă joc cu ea și o
iubesc.” Ce pot dori mai mult?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu