Întotdeauna am spus că există o
legătura directă între vârsta unui om și comportamentul său. Și e perfect
normal. Fiecare vârstă vine cu ceva nou, schimbări majore au loc în permanență
în interiorul fiecăruia, iar aceste schimbări influențează modul cum privim
anumite lucruri, situații și felul în care reacționăm când suntem puși în fața
acestora. Nu vreau să vorbesc despre cazurile excepționale în care persoane
care ajung la vârsta de 30-40 ani se comportă ca și cum ar fi copii sau
adolescenți.
Când eram copil, deseori îmi
imaginam ce fericită voi fi când voi fi mare, că nu va mai trebui să merg la
școală, că nu voi mai avea teme. Îi invidiam pe oamenii mari, care în opinia mea
la acea vreme, făceau absolut tot ce voiau atunci când voiau și în plus, nu
aveau teme de casă. Doamne, cât de mult îmi displăceau temele de casă.
Apoi am ajuns în perioada
tinereții. În ziua în care am împlinit 25 ani, am stat închisă în casă toată
ziua, nu am vrut să văd pe nimeni în jurul meu, am plâns până mi-au secat
lacrimile iar ochii îmi erau umflați ca niște roșii bine coapte. Sincer, nici
nu mai știu din ce motiv am făcut asta, dar nici nu cred că mai contează.
Acum, am ajuns în pragul a 40 de
ani și nu mă feresc să îmi spun vârsta. Îmi place vârsta mea și mă simt bine
așa cum sunt. Mă simt tânără, mai frumoasă, mai încrezătoare și mai puternică
decât în orice altă perioadă a vieții mele, și asta pentru că mă simt iubită. Însă
nu m-ar deranja să mi se ceară buletinul într-un magazin de băuturi. M-ar face să mă simt iar ca la 25 ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu