În sfârșit ... acasă

Se spune că acasă este acolo unde este și inima. Am fost plecată aproape patru luni și mi-a plăcut foarte mult acolo, inima mea rămăsese însă în Timișoara. Ieri după amiază am ajuns, în sfârșit, acasă. După un drum obositor care a durat aproape 14 ore, un zbor până la Viena cu bagaje care bineînțeles că au depășit greutatea admisă și după șase ore în mașină într-o zi caniculară (uitasem senzația de soare arzător care după jumătatea lunii august vrea să ne arate că încă este cel mai puternic astru) mi-am regăsit inima.

Revenirea mea acasă a fost surpriză pentru copiii mei. Așteptam cu nerăbdare momentul reîntâlnirii cu ei, așteptam cu nerăbdare să văd reacția lor atunci când mă vor vedea intrând pe ușă, așteptam cu nerăbdare să văd reacția mea la revederea lor. Dacă aș găsi cuvinte pentru a descrie momentul...

Când am intrat pe ușă, fiul meu se juca iar fiica mea dormea. Amândoi au avut însă aceeași reacție, la câteva minute distanță unul de celălalt. Au rămas fără cuvinte. Nu au schițat nici un gest. Au fost pur și simplu înmărmuriți. Nu le venea să-și creadă ochilor. Primele manifestări de bucurie au început după minute bune. Primul sunet, ”mami”. Apoi, ”mami, ai venit acasă?” Și ochii li s-au umplut de lacrimi. Și mie la fel. Iar de atunci și până acum tot ce am făcut, am făcut cu două seturi de brațe înconjurate în jurul gâtului. De nedescris. Este bine să te întorci acasă.