Acum câteva zile, vorbeam cu o cunoștință, o persoană pe care am cunoscut-o
în Stockholm, care îmi spunea că a început Universitatea și studiază spaniola.
Este o persoană care are deja terminată o facultate și vorbește fluent trei
limbi europene. Am fost curioasă ce a determinat-o pe acea persoană să studieze
acum limba spaniolă, și nu așa, în particular, acasă sau cu profesor privat,
cum am face noi, ci înscriindu-se la cursuri la Universitate. Răspunsul a venit
imediat, pentru că este pasionat de limba spaniolă și pentru că anul următor
intenționează să viziteze America de Sud.
Am fost surprinsă de răspuns și nedumerită am întrebat, și cu viața ta cum
rămâne? Lași totul în așteptare până te întorci, renunți la tot ce ai realizat
până acum pentru o vacanță? Renunți la servici, la experiența ta, pui punct
atât de ușor și o iei într-o cu totul altă direcție? Și totuși? Cu viața ta cum
rămâne? Mi-a răspuns simplu, asta e viața mea și așa înțeleg eu să îmi trăiesc
viața, să mă bucur de ceea ce îmi oferă ea.
Recunosc că această conversație m-a pus serios pe gânduri. Și gândindu-mă,
mi-am amintit că nu este singura persoană pe care o cunosc și care a făcut
acest lucru. Sunt mai mulți și toți au un lucru în comun. Nici una dintre aceste
persoane nu sunt români. Am găsit și o explicație. Atât eu cât și cei din jurul
meu, gândim, privim lumea și viața așa cum am învățat de la părinții noștri,
care la rândul lor au fost învățați de părinții lor.
Pentru noi, cele mai importante lucruri în viață, cele care măsoară chiar
succesul unui individ în societate, sunt, în ordine, locul de muncă, locuința,
mașina, familia, copiii. Iar pentru a obține toate acestea, suntem nevoiți să
muncim. Pentru că nici salariile nu sunt foarte generoase trebuie să muncim din
greu, deseori peste program, în condiții nu foarte prietenoase. Cu alte
cuvinte, suntem nevoiți să muncim ca să trăim și nu ne mai rămâne timp sau bani
pentru a face altceva. Mă doare să recunosc că pentru noi o demisie urmată de o
vacanță prelungită este echivalentă cu o sinucidere profesională. Ce
angajator mai are nevoie de serviciile tale dacă tu procedezi așa pentru
simplul motiv că așa ai dorit. Să nu mai pomenesc de o schimbare a carierei în
jurul vârstei de patruzeci de ani, lucru care la noi este aproape imposibil de
realizat. Aceeași problemă, nimeni nu dorește un angajat aflat la mijlocul
vieții lipsit de experiență.
Și din nou realizez cu tristețe cum societatea ne impune nouă, românilor,
propriile reguli și tradiții, iar orice abatere este taxată. În timp ce în alte
state dezvoltate lumea trăiește după reguli care pentru noi rămân doar un vis
iar o vacanță de un an urmată de o schimbare radicală a carierei este un lucru
obișnuit, noi suntem nevoiți să muncim fără întrerupere până uităm să mai trăim,
suntem nevoiți să acumulăm cât mai multă experiență până uităm să ne mai
bucurăm, și anii trec și descoperim că nimic nu este de ajuns. Nu am muncit
destul pentru a ne permite o pauză, nu avem destulă experiență pentru o
schimbare de carieră. Nu ni se permite să ne răzgândim. Nu ne putem permite
luxul de a încerca ceva nou atunci când ne dăm seama ca alegerea făcută în
tinerețe nu ni se mai potrivește. Și astfel suntem nevoiți să facem în
continuare același lucru chiar dacă nu ne mai face plăcere. Și uite așa ajung de
fapt să mă întreb eu pe mine însămi: Și cu viața mea cum rămâne?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu