Credință sau falsitate

În ultimele două zile, creștinii ortodocși s-au bucurat de o nouă sărbătoare. Cea de Sfântul Dumitru. Este una din puținele sărbători religioase pe care le cunosc, pentru simplul motiv că și soțul meu poartă acest nume. Eu nu merg la biserică. Am mers în tinerețe la Înviere de vreo două ori, dar am renunțat pentru că slujba are loc prea târziu. Dacă ar avea loc mai devreme, mai pe la orele 20, poate că aș ajunge mai des, dar nu pot garanta nimic. Dar nu despre mine vreau să scriu acum ci despre sărbătorile religioase.

Credincioșii ortodocși au tare mulți sfinți și majoritatea sărbătorilor se lasă cu pelerinaj, moaște, mâncare gratuită. Dar indiferent de sfânt, nu pot să nu remarc comportamentul credincioșilor care se înghesuie la pupat de moaște. Nu înțeleg de unde această plăcere morbidă de a pupa moaște. Ca să nu mai spun cât de neigienic este ca mii de oameni să pupe același obiect fără o dezinfectare prealabilă. Este mai rău decât dacă aș pupa bara de sprijin din tramvai. Și culmea, acei credincioși pupăcioși nu se limitează să își satisfacă propria dorință de a pupa un loc plin de microbi, dar își duc și copiii sau nepoții și îi pun să le copieze comportamentul.

De parcă asta nu ar fi suficient, mai au timp și putere să stea ore, chiar zeci de ore la cozi interminabile pentru a ajunge la rând la pupat. Stau în picioare înghesuiți, se înghiontesc, stau în frig sau ploaie, nici un sacrificiu nu este prea mare. Din declarațiile unora, credincioșii nu simt frig, foame, oboseală, boală. Cred că nici la toaletă nu merg numai să nu își piardă rândul. Ca prin minune nu mai simt nimic în afară de dorința de a pupa niște moaște. Dar în tramvai, sau expres, sau în orice alt mijloc de transport, chiar dacă merg două stații de câte trei minute fiecare și nu li se eliberează un loc, nevoite să stea în picioare să le auzi pe credincioase ce frumos îi blagoslovesc pe tineri cum știu ele mai bine că ele sunt bătrâne și bolnave iar tinerii din ziua de azi sunt niște nesimțiți.

Dar punctul culminant al unei astfel de sărbători nu este pupatul moaștelor și nici schimbul de microbi la contactul cu ele cum poate ați fi tentați să credeți. Ci sarmalele. Acolo să vezi acțiune, cum înfulecă credincioasele câte două sarmale dintr-o îmbucătură, mai ceva ca Flămânzilă. Gata cu cele sfinte, înapoi la cele pământești. Foamea îi lovește dintr-o dată pe toți, limbajul plin de smerenie redevine colorat, toți uită parcă scopul pentru care s-au dus la biserică și nimeni nu mai simte altceva decât mirosul sarmalelor pe care scrie gratuit. Ni le arată și la TV cu degetele înfipte adânc în farfuria cu sarmale spunând cu un rânjet de nedescris: „Să trăiască Dumitru că ne-a dat sarmale”.

Doamne, unde am ajuns. Nu cred că înțelegeți ce simt când văd aceste imagini. Sunt dezgustată. Nu îmi place deloc. Eu nu asta înțeleg prin credință. În tot ce văd, văd doar falsitate. Dar asta este doar părerea mea. Poate greșesc, poate nu. Atât pentru azi. Mâine începe o nouă săptămână. O seară plăcută tuturor.

Cum să răspund?

Azi am fost pusă în încurcătură. A trebuit să răspund rapid, pe nerăsuflate la întrebarea cum reușesc Moș Crăciun, Iepurașul și Moș Nicolae să intre în casă atunci când ușa și ferestrele sunt închise. Asta a fost o întrebare capcană întrucât până ieri le explicam copiilor că pot sta liniștiți, zombi nu pot sub nici o formă intra în casă pentru că ușile și ferestrele sunt bine închise.

Încercând printr-o eschivă să câștig puțin timp înainte să răspund, mi-am dat seama că problema mi-a fost pasată de soț, că el fusese întrebat primul însă s-a descurcat cu replica „eu nu știu, mama știe”. Da, uneori am impresia că în ochii copiilor mami știe tot, este un fel de enciclopedie ambulantă, așa, un fel de Wikipedia a lumii reale, mami vede tot cu ochii ei bionici, mami citește gândurile cu puterile ei telepatice.

Dar revenind la întrebarea care își aștepta răspunsul, am încercat să folosesc explicația pe care am primit-o eu când eram copil de la mama mea și anume că cele trei personaje îndrăgite și așteptate de toți copiii se transformă în duhuri care pot trece prin pereți. Nu vă puteți imagina ce priviri mi-au fost aruncate când am dat acest răspuns. Și instant, rotițele s-au pus din nou în mișcare și am reușit să scot din mine faptul că în realitate cele trei personaje se pot teleporta. Doar așa pot reuși să îi viziteze într-o singură noapte pe toți copiii cuminți ai planetei. Norocul meu că sunt fană a serialelor SF și cunosc suficiente metode de teleportare astfel că dacă le trece copiilor prin cap să mă întrebe cum fac ei asta sunt pregătită. Pentru moment se pare că explicația a fost suficientă însă mă aștept ca mâine-poimâine să revină cu întrebarea: „dar dacă și zombi se pot teleporta?” Cum voi răspunde atunci?

Adevărul este că fiecare copil reușește să își pună părinții în încurcătură cu diverse întrebări neașteptate. Iar perioada „dar de ce?” este una dintre cele mai grele dar și fascinante în egală măsură. În inocența lor, copiii știu că întrebând în mod repetat „de ce” pot ajunge la esența lucrurilor. Doar așa pot înțelege când, cum, din ce motiv se întâmplă anumite lucruri, doar așa totul se clarifică în creierașul lor, totul capătă un sens. Ca o paranteză, știați că Cei 5 de ce este o tehnică de analiză folosită pentru a descoperi cauza principală a unui efect nedorit? Nu știu dacă ideea a fost preluată de la copiii care își scot părinții din minți cu aceste întrebări, însă funcționează foarte bine. Dar despre această tehnică într-un alt articol. Acum mi-a rămas gândul la Moș Crăciun cel care se teleportează. Mai sunt două luni până atunci. Mi-ar plăcea să se poată teleporta și în timp nu doar în spațiu și să vină pe la noi mai des, nu doar o dată pe an. Dar atunci, nu ar mai fi Moșu ci un simplu călător în timp și sincer nu aș vrea asta.

Cam atât pentru azi. Noapte bună tuturor și vise plăcute ... poate chiar cu Moș Crăciun.

Sistemul de sănătate ... mai bolnav decât oamenii

Am văzut la TV o știre conform căreia orice cetățean român cu asigurare medicală poate, începând de azi și fără aprobare prealabilă, să beneficieze de tratamente medicale în orice țară membră UE și Elveția iar apoi să solicite statului român recuperarea cheltuielilor medicale efectuate în străinătate.

Nu înțeleg de ce este această știre o noutate? Sincer, chiar nu înțeleg. Ok. Azi a intrat în vigoare Directiva 24/2011 privind asigurarea asistenței medicale în statele membre ale Uniunii Europene. Dar care este noutatea? De ce sunt atât de surprinsă de această directivă? Pentru că eu personal am beneficiat de tratament medical în străinătate în martie 2009 pentru o problemă medicală care nu era considerată o urgență și nici nu figura pe lista problemelor medicale care nu puteau fi rezolvate într-un spital din România (mă refer la faimosul formular E112).

Pur și simplu am fost diagnosticată cu o boală care putea fi tratată doar prin intervenție chirurgicală și am ales să mă internez și să fiu operată într-o clinică din Ungaria. La externare am plătit contravaloarea facturii emise de parcă am făcut check-out la hotel și am plecat fain-frumos acasă. În țară, am tradus documentele primite în limba română și m-am dus ca tot omul cu dosarul în brațe la Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Timiș (pentru că în acest județ locuiesc), pentru a solicita recuperarea cheltuielilor efectuate conform Ordinului 122 din 2007 pentru aprobarea normelor metodologice privind rambursarea și recuperarea cheltuielilor reprezentând asistența medicală acordată în baza documentelor internaționale. La depunerea dosarului am primit un număr de ordine și am fost mai mult decât fericită să aflu că în luna aprilie a anului 2009, CJAS Timiș efectua plăți pentru dosarele depuse în urmă cu 3 luni, adică pentru perioada decembrie 2008 – ianuarie 2009. Îmi și imaginam că în termen de 3, maxim 6 luni (că așa sunt eu mai generoasă de felul meu și am zis hai sa fie 6 luni în loc de 3) voi fi o persoană fericită cu un cont în bancă mai bogat cu echivalentul sumei de 1.000 eur (sumă cheltuită cu spitalizarea). Vă dați seama că socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă, astfel că am recuperat cheltuielile, dar nu după 3 luni sau 6 luni cum speram ci după nici mai mult nici mai puțin de 18 luni. Da, exact, suma recuperată a fost creditată în contul meu abia în luna septembrie 2010, dar chiar și așa, am zis bodaproste și mi-am văzut de treaba mea.

Asta este povestea mea, repet din 2009, iar ce am auzit azi la știri părea identic cu ceea ce știam eu deja că se întâmplă încă din 2007. Și atunci întreb din nou. Care este noutatea? Poate perioada de recuperare a cheltuielilor de la Casele de Sănătate Județene. Dacă în 2008 CJAS erau cu 3 luni în urmă la efectuarea plăților, în 2009 erau cu 18 luni în urmă, făcând un calcul simplu, am ajunge în 2013 la o întârziere de 23.328 luni (adică exact 1944 ani). Aaa, da, acum înțeleg unde e diferența, dacă alegem să ne tratăm acum în străinătate, vom recupera cheltuielile de la statul român peste 2 milenii. Buni și atunci. Ce nu s-ar bucura stră-stră-stră-...stră-nepoții noștri de ceva bănuți? Aveți grijă doar să lăsați documentele în ordine și arborele genealogic la zi.

Cam atât pentru azi, că m-am amuzat suficient pentru o seară, deși nu este deloc amuzant. Noapte bună tuturor.

Așa nu se mai poate!

Azi mi-am spus că așa nu se mai poate. Și apoi i-am transmis și soțului că așa nu se mai poate. În final, l-am anunțat și pe fiul meu că așa nu se mai poate. Gata, azi m-am hotărât să concep un plan pe termen lung de responsabilizare a progeniturii de sex masculin care în curând va împlini vârsta de 11 ani. Să vă explic ce m-a apucat, așa, dintr-o dată.

Știam de la prima ședință cu părinții că fiecare elev va avea bucuria de a îndeplini funcția de elev de servici în clasă, cu rândul, timp de o săptămână pentru fiecare. Nu pot spune că am sărit în sus de bucurie când am auzit că pe lângă atribuțiile de șters tabla și golit coșul de gunoi, copiii vor trebui să măture sala de clasă zilnic la sfârșitul orelor. Dar mi-am zis că asta e, dacă femeia de servici din școală este ocupată cu ordinea în curtea școlii, și când spun ordine nu mă refer la acțiunea de măturare a asfaltului ci la acțiunea de măturare a elevilor de pe terenul de fotbal, cu alte cuvinte una-două doamna de servici se transformă într-un temut bodyguard al spațiului public, cineva trebuia să preia job-ul din interior rămas astfel vacant. Buun. Fiul meu era programat la măturat clasa abia săptămâna viitoare, însă pentru că o colegă a lipsit mai multe zile, s-a decalat și ordinea elevilor de servici. Astfel că eu, mama, am aflat abia joi că fiul meu trebuia să presteze curățenia în clasă. Dar ce credeți că a făcut drăguțul de el? Și-a pus frumos traista-n spinare, adică ghiozdanul, și a plecat zilnic acasă fără a face absolut nimic. Vă dați seama că azi, joi, fiul meu nu a fost iertat pentru abatere și a rămas la curățenie și azi, și mâine, și toată săptămâna viitoare. Păi, da, drept pedeapsă a fost fain-frumos pus să presteze mai mult decât restul colegilor.

Și atunci, ce m-am gândit eu? De ce să nu profit și eu de experiența trăită de prăpădit? Dacă poate presta „muncă în folosul comunității” cum sunt tentată să îi spun activității prestate la școală, de ce nu ar putea face asta și acasă, în camera lui? Și asta bineînțeles contra cost. Doresc să îl învăț ce înseamnă o balanță de încasări și plăți, cum se calculează profitul sau pierderea, după caz, cum își poate previziona veniturile și cheltuielile viitoare, ce mai, doresc să îi expun noțiuni de bază din finanțe, contabilitate, previziuni, economie. Intenționez să pun la punct un plan elaborat de activități pe care dacă le execută corect și la timp va obține încasări, precum și o listă de activități pentru care va avea de făcut plăți. De exemplu din categoria încasări vor face parte activități de genul: pune farfuria goală în chiuvetă, aranjează patul, pune cărțile și caietele în ordine. Din categoria plăți vor face parte acțiuni de genul: lasă jucăriile împrăștiate, lasă caietele în dezordine pe birou, lasă hainele purtate lângă pat, etc. Mă rog, înțelegeți voi cam ce vreau să spun.

Ce urmăresc prin această acțiune elaborată consumatoare de timp și de neuroni și în viitor și de bani din partea mea? Ei bine, sper ca astfel să îl fac pe domnișorul să înțeleagă că banul nu este un bun care i se cuvine ca drept din naștere. Sper să înțeleagă că banul nu pică din cer. Sper să înțeleagă cât de important este comportamentul fiecăruia și că orice acțiune întreprinsă are urmări, unele plăcute, altele mai puțin. Știu că îi place banul și prin acest exercițiu sper să ajungă să îl și aprecieze. I-am adus chiar la cunoștință intenția mea și am fost surprinsă să descopăr că el, domnișorul, este mai mult decât încântat de propunere, ba chiar abia așteaptă să pregătesc „contractul” pe care să îl citim cu atenție împreună și să îl semnăm. Sper că vă dați seama că în momentul în care i-am spus că va trebui să semneze că a înțeles ce are de făcut, euforia a atins cote maxime. Dacă aș fi putut produce curent electric din energia momentului, sigur aș fi aprins vreo 2-3 becuri pentru cel puțin jumătate de oră.

Cam atât pentru azi. Vă țin la curent cu detalii despre planul măreț după ce îl așez pe hârtie. Acum, nu îmi mai rămâne decât să vă spun noapte bună tuturor. 

Despre copii: Între nevoie și dorință

Citeam aici despre practici pentru părinți cu privire la banii copiilor lor, despre modul în care părinții le pot transmite copiilor cheia comportamentului financiar viitor. Nu pot spune că sunt de acord cu toate metodele prezentate în sus-amintitul articol, însă a fost un punct despre care am vrut neapărat să vorbesc și anume despre diferența dintre nevoie și dorință.

Nu știu dacă este chiar cel mai dificil lucru de făcut de un părinte, așa cum menționa autorul articolului, însă este un lucru dificil de realizat. În plus, articolul tratează subiectul din punct de vedere strict financiar, pe când eu aș vrea să ating subiectul în general și nu pe un caz particular. Sunt nevoi sau dorințe care nu implică automat o cheltuială și atunci consider că ar fi păcat să limităm subiectul.

Așadar, cum explicăm unui copil diferența dintre nevoie și dorință? Cum îi explicăm unui copil că nevoia nu este dorință și dorința nu este nevoie? Cum îi explicăm unui copil că nevoia este o necesitate iar dorința este o năzuință? Cum îi explicăm unui copil că nevoia trebuie satisfăcută pe când dorința nu trebuie neapărat îndeplinită?

Personal, cred că dificultatea constă în însuși vocabularul restrâns al copilului. Când copilul învață să vorbească nu folosește cuvinte precum „am nevoie de” respectiv „doresc” ci „vreau” indiferent că este vorba de o nevoie sau de o dorință. Vreau și nimic altceva. Cum ar putea un copil să facă diferența între nevoia de hidratare din expresia „vreau apă” și dorința din expresia „vreau suc”? Cum ar putea un copil să facă diferența între nevoia de hrană din „vreau papa” și dorința din „vreau prăjitură”? În aceste condiții, nu mi se pare deloc ieșit din comun ca în creierașul încă destul de neted al copilului să se nască o confuzie între doi termeni atât de diferiți.

Greu de explicat. Dificilă treabă pentru părinți. Acestea sunt momente în care faptul că sunt economist de profesie constituie un mare handicap în meseria de părinte. Mi-ar fi plăcut să pot înțelege mai bine cum se învârtesc rotițele în capul copiilor mei. Dar cu tact, delicatețe, răbdare, hotărâre, consecvență, maturitate nici un obstacol nu este imposibil de trecut. Dragi părinți, mi-ar plăcea nespus de mult să aud cum ați reușit voi să le explicați copiilor voștri diferența dintre nevoie și dorință. 

Culinare ... și nu numai

O nouă zi și o nouă emisiune culinară. Urmăresc cu plăcere aceste emisiuni care mă bine-dispun și mă îngrozesc deopotrivă. Râd cu poftă, mă amuz copios, salivez, sunt surprinsă, uneori încurcată, confuză, dar indiferent de stările prin care trec emisiunile culinare mă fac să mă simt bine.

Privesc concurenții și le observ reacțiile în fața emoțiilor. Unii se agită, transpiră abundent, râd prostește, se maimuțăresc, se pierd, uită tot ceea ce știu și nu pot trece peste figurile îngrozite ale concurenților când ajung față în față cu jurații. Au ceva jurații în privirea lor că senzația de gheață pe șira spinării transmisă concurenților trece dincolo de ecran iar alteori au niște priviri de parcă ar participa la un stand-up comedy. Și în acele momente mă gândesc la cum aș reacționa eu dacă aș fi în locul concurenților. Mă gândesc ce aș pregăti în diverse situații, cum m-aș comporta în fața camerelor de filmat și mai mult în fața aprigilor juraților.

Îmi place să stau în bucătărie, gătesc deseori dar nu pot spune că mă pricep foarte bine. Îmi ies mai bine deserturile însă în general, îmi lipsește inventivitatea și îmi este teamă să încerc ceva nou. Prefer să gătesc feluri pe care le fac de mulți ani și știu sigur că îmi ies bine. Din când în când mai scap de teamă și pregătesc câte ceva ce nu promite nimic la început, iar unele ajung să îmi placă și devin preparate regulate, iar altele sunt tăiate definitiv de pe lista de posibile delicii culinare.

Anul acesta a fost însă un an al schimbărilor în bucătărie. Am încercat mai multe, am început să variez gusturile, m-am atașat de anumite ingrediente noi. Cu alte cuvinte am lărgit puțin orizonturile culinare și nu regret asta. Astfel am descoperit coriandrul (pe care îl recomand atât în varianta de frunze cât și de boabe), am descoperit lintea, spanacul, cartoful dulce și multe multe altele.

Și dacă privesc retrospectiv, observ că același comportament conservator îl am și în afara bucătăriei și mă agăț de lucruri și obiceiuri care îmi sunt familiare, fiindu-mi teamă de nou, de necunoscut. Cred că a sosit vremea să îmi înving această teamă. Cred că a sosit vremea să îmi dovedesc mai întâi mie însămi că pot face și altceva decât lucrurile cu care sunt obișnuită, cu care mă simt confortabil. Cred că a sosit vremea să renunț la a mai folosi expresia „asta nu știu să fac și atunci mai bine nici nu încerc”. 

Amestecate

Încerc să scriu privind cu coada ochiului la o emisiune culinară. Am servit deja cina și ar trebui să nu îmi mai fie foame. Dar farfuriile alea, culorile, ingredientele, gesturile bucătarilor când încearcă preparatele sunt atât de expresive încât din piatră să fii și nu te poți abține să nu salivezi.

Dar lăsând poftele deoparte, azi a fost o nouă zi în care mi-am făcut cruce, deși nu practic gestul nici măcar în biserică. În paranteză fie spus, am avut o scăpare de acest gen când am fost nașă de cununie și nu m-am putut ascunde de privirea insistentă a preotului care nu înțelegea de ce nu își face nașa cruce așa că, am vrut, nu am vrut, a trebuit să mă supun fără să comentez. În fine, cum spuneam, azi am ajuns din nou să îmi fac cruce. Și asta pentru că am văzut noile griji care îi frământă pe aleșii noștri. Marea problemă națională de importanță mai mult decât vitală pentru întreaga națiune este lungimea fustelor doamnelor din Parlament. Da, ce sa zic, altă grijă nu aveau dragii de ei decât să supună la vot lungimea fustelor. Probabil că din cauza lungimii fustelor doamnelor, parlamentarii nu reușesc să se concentreze asupra problemelor noastre, probabil că lungimea fustelor îi încurcă la luarea deciziilor, probabil lungimea fustelor îi face să lipsească de la ședințe mai ceva decât cel mai chiulangiu dintre elevi. Da, încă o dovadă că țara arde și baba se piaptănă. Dar oricum, bine că s-a luat și această decizie, doamnele vor trebui să poarte fuste până la genunchi, iar eu sunt curioasă să văd ce scuze mai găsesc domnii să nu își facă datoria. Sigur vor găsi ceva.

Altă mare problemă care mă afectează este aceea că se apropie Haloween. Nu vreau să aud de sărbătoarea asta, nu vreau să fac nici un efort în acest scop. Dar credeți ca pot? Credeți că am vreo scăpare? Nu, bineînțeles că nu. Pentru vineri, doamna dirigintă, dădătoarea de compuneri ca temă de casă atât la istorie (materia dumneaei) cât și la dirigenție, are o nouă inițiativă. Haloween Party în ora de dirigenție. Voiam să îi spun fiului meu că nu îi pregătesc nimic, că mai bine îl învoiesc de la oră. Dar nici nu am început bine să îmi pun planul în aplicare că am și văzut lacrimi de dezamăgire în ochii lui și am fost nevoită să schimb macazul, și asta doar de dragul lui. Nu îi pot face așa ceva. Nu pot să îl lipsesc de bucuria de a se costuma la o petrecere fie ea și de Haloween. Iar acum, avem nevoie de costum, dovleac sculptat și bani pentru comanda la pizza. Că nu este petrecere dacă nu se comandă și pizza. Problema dovleacului este aproape rezolvată pentru că azi am primit un dovleac super de la Ale și Ucu (mătușa și unchiul care își cam răsfață nepoții). Rămâne însă problema costumului. Va trebui să îmi pun imaginația la contribuție și să creez un costum de Haloween pentru fiul meu. Superman este dorința lui. Și eu sunt curioasă să văd ce o să iasă.

Atât pentru azi. Mă minunez văzând la TV doi chef-i pierduți în spațiu pentru că trebuie să pregătească două clătite, una dulce, una sărată. Dezastru. În viața mea nu am văzut atâtea farfurii ratate cu niște amărâte de clătite. Mai bine mă pregătesc de culcare. Noapte bună tuturor.

Compunere la dirigenție?

Întrebare: Ce credeți că au în comun următoarele: „Cartea copilăriei mele”, „Spike”, „O zi din viața unui arheolog” și „Eroul meu preferat”?

Răspuns: Toate sunt titluri ale unor compuneri primite temă de casă de fiul meu acum două zile pentru mâine.

Poate greșesc, însă mi se pare că în ultima vreme temele de casă preferate de către profesori sunt compunerile. Nu este zi în care fiul meu să nu mă anunțe cu maximă fericire că mai are de făcut o compunere. Nu înțeleg de unde atâta bucurie pentru o compunere. Din câte îmi amintesc, mie nu prea îmi plăcea să fac compuneri, ba din contră, parcă se prăbușea cerul peste mine când primeam așa o temă. Însă el este extrem de entuziasmat. Poate i se trage de la laudele cu care l-am răsplătit când a scris „Orizontul vederii tale”. Parcă a prins aripi și compunerea a devenit pentru el una dintre temele preferate. Îmi spune mândru: „Ah, nu trebuie să fie foarte greu, eu mă pricep de minune la scris compuneri, nu-i așa, mami?”

Are dreptate, mă surprinde cum reușește să înșire cuvintele unele după altele și ele devin propoziții, cum propozițiile se transformă în fraze, care încet, încet capătă un conținut, o formă, iar la final, totul se leagă într-o compunere inspirată, de îmi e mai mare dragul să îl ascult citindu-le.

În acest sfârșit de săptămână, însă, parcă a fost weekend-ul compunerilor, compuneri pe bandă rulantă, cu teme variate și ... pentru materii diferite. Da, credeți-mă nu toate cele patru compuneri sunt pentru ora de literatură așa cum poate ați fost tentați să credeți. Doar „Cartea copilăriei mele” și „Spike” (compunere despre personificare ca figură de stil) sunt pentru literatură. Cea cu arheologul este pentru ora de istorie, iar cea cu eroul preferat este pentru ora de dirigenție. Da, ați înțeles bine, pentru ora de dirigenție. Nici nu am pregătit caiet pentru această materie.

Nu vreau să comentez nimic legat de alegerile făcute de doamna dirigintă, însă credeam că rolul unei ore de dirigenție în școală este cu totul altul. Această oră nu ar trebui să se substituie orei de literatură, doamna dirigintă nu este profă de română ci de istorie, adică aceeași care a cerut și pentru ora de istorie o compunere. Din câte știam eu, ora de dirigenție ar trebui să se desfășoare în spiritul pregătirii elevilor pentru integrare socială, iar metodele utilizate ar trebui să fie diferite de cele folosite la celelalte materii studiate în școală. În plus, atmosfera în ora de dirigenție ar trebui să fie una deschisă, destinsă, informală, una care să le permită elevilor să se manifeste de o manieră mai apropiată de ceea ce sunt ei cu adevărat și să nu fie nevoiți să poarte masca de elev cuminte și silitor impusă copiilor odată trecuți de poarta școlii.

Cam atât pentru azi, este și așa destul de târziu. Partea bună este că fiul meu nu se plânge de această temă. El este fericit pentru că se pricepe de minune să scrie compuneri. Iar pentru mine asta este mai mult decât suficient.

Lecția de literatură: Personificarea

Dragii mei, pentru astăzi am pregătit lecția de literatură. Subiectul este personificarea. Ce este personificarea? Personificarea este o figură de stil prin care li se atribuie lucrurilor, animalelor sau fenomenelor ale naturii însușiri omenești. Nu este suficient de clar? Să vă dau un exemplu.

„Într-o zi de toamnă, Roșia, Șunca, Făina și Cașcavalul s-au întâlnit în parc. Se uitau mirați unul la altul și nici unul dintre ei nu avea curajul să spună ceva. Într-un final, Șunca, mai curajoasă, a început:

-          Eu sunt Șunca. Am un miros îmmmbietor. Nimeni nu îmi poate rezista. Sunt numai mușchi. Priviți! și și-a arătat brațul musculos sub privirile admirative ale celorlalți.

-          Eu sunt Roșia, a spus Roșia sfioasă. Și sunt o dulce, a adăugat abia șoptit și s-a înroșit puțin.

-          Eu sunt Făina, a adăugat repezită făina. Azi sunt cam praf.

-          Ești cam albă, nu prea stai la soare, a spus Șunca imediat.

-          E adevărat, nu stau deloc la soare, dar nu îmi place nici vântul că mă spulberă toată și nici ploaia pentru că mă face cam lipicioasă. Și vă rog să nu suflați sau să tușiți că mă împrăștii.

Apoi toți trei și-au îndreptat privirile către Cașcaval. Nu spunea nimic, părea că adormise. Roșia l-a atins ușor și Cașcavalul a tresărit.

-          Scuzați-mă, eu sunt Cașcavalul, sunt un fel de brânză dar mai bună.

-          Ești bolnav? a întrebat repede Făina. Că ești cam galben.

-          Nu sunt bolnav, asta e culoarea mea. Dar sunt mai bătrân, abia mă mai țin picioarele.

-          Ce bine că ne-am întâlnit cu toții în parc, a spus Roșia și a mai roșit puțin. Îmi place să îmi fac prieteni noi.

-          Ce putem face într-o zi atât de frumoasă? a întrebat Șunca.

-          Putem să ne jucăm, a răspuns Cașcavalul.

-          Știu eu ce să facem, a adăugat imediat Făina. Să ne jucăm de-a pizza.

-          Da, da! au răspuns toți în cor.

-          Eu fac aluatul, a spus fără suflare Făina. Îl voi face moale și pufos, sau crocant, sau poate mai bine moale și pufos, a adăugat Făina nehotărâtă.

-          Eu știu sigur ce voi face, a spus Șunca. Eu voi da gust.  Datorită mie, pizza va fi delicioasă.

-          Și eu voi adăuga culoare, a intervenit Roșia. Nimic nu e mai frumos ca puțină culoare într-o zi așa frumoasă, a spus Roșia abia șoptit și a roșit din nou.

Cașcavalul îi privea pe toți zâmbind, apoi a adăugat:

-          Eu mă topesc de dragul vostru. Vă îmbrățișez pe toți și am grijă să nu vă îndepărtați unul de altul.

Și uite așa, cei patru prieteni s-au pus pe treabă. După puțin timp, pizza delicioasă era gata. Fiecare își făcuse bine treaba. Făina făcuse aluatul moale și pufos, șunca era delicioasă, roșia adăugase culoare, iar cașcavalul îi ținea strâns pe toți laolaltă. Ce prieteni buni!”

Bănuiesc că acum este mai clar pentru toată lumea ce este personificarea. Vă las că mi s-a făcut o foame de lup. Ah, nu, nu sunt un lup care vorbește. Sunt un om, iar mi-e o foame de lup este o metaforă. Dar despre asta, într-o lecție viitoare. 

Scrisoare deschisă către conducerea postului TV Disney Junior

Stimați Domni,

Sunt o mămică a doi copii. Fiul meu are deja aproape 11 ani și este un fan al postului Disney Channel. Fiica mea, în vârstă de doi ani și jumătate este la vârsta potrivită pentru a urmări filmele de desene animate difuzate de postul Disney Junior. Și de ce să nu recunosc, și mie îmi face plăcere să le urmăresc.

Fiecare dintre noi avem și desene favorite. Urmărim cu mare plăcere filmulețele și abia așteptăm să vedem noile aventuri ale năzdrăvanului miel Timmy  în Timmy Time, ale drăgălașelor albinuțe Zumzărel și Melinuța din Stupul, ale neobositelor motoanimăluțe din  Intersecția Junglei, ale inventivului Henry din Henry Dragomonster, ale curioșilor copilași locuitori ai orașului Higgly din Eroii orașului Higgly și multe, multe altele pe care nu am timp acum să le enumăr, însă ne plac amândurora deopotrivă.

Vă rog să mă credeți că nu glumesc atunci când spun că suntem mari fane ale postului dumneavoastră, dar dacă vă spun că din cele 3 televizoare pe care le avem în casă, două funcționează aproape în permanență fixate pe postul Disney Channel poate înțelegeți exact ce vreau să spun.

Să nu credeți că ne uităm toată ziua la televizor fără să facem altceva. Dimpotrivă, ziua noastră este plină de activități variate necesare unui copil în vârstă de doi ani precum ore de plimbare, ore de joacă, ore de desen, ore de masă, ore de somn. Însă indiferent de tipul activității desfășurate în casă, televizorul trebuie obligatoriu pornit pe programul Disney Junior.

Avem însă și o problemă. În urmă cu vreo două săptămâni, au fost introduse în grila de programe trei filme noi de desene animate: Gașca rațelor, Trupa lui Guffy și Legendele lui Tarzan. Pe lângă faptul că aceste desene sunt prea violente, ele au făcut ca întreg programul nostru de seară să fie dat peste cap. Să vă explic motivul. În grila veche, Timmy Time (preferatul între preferați) era difuzat la ora 22.00 oră după care fetița mea știa automat că este ora de culcare. După ce se punea în pat, domnișoara mai putea să urmărească două filmulețe și acestea erau conform programului Intersecția Junglei și Manny Iscusitul. Conform noii grile, Timmy Time este difuzat abia la ora 03.00, iar Intersecția Junglei pe la ora 01.00. Vă rog să nu mă întrebați de unde știu la ce ore sunt difuzate, mărturie stau cearcănele mele apărute ca din senin în ultima săptămână.

Eu nu vă pot impune modificarea grilei de programe și nici nu îmi permit să vă cer așa o schimbare, deși recunosc că mi-ar plăcea să o pot face. Eu vă rog doar să luați în calcul și aceste mici aspecte importante în viața unui copil mic și anume constanța, consecvența, statornicia.

În speranța că scrisoarea mea a fost citită și înțeleasă, doresc să vă mulțumesc din suflet pentru că existați și pentru că ne colorați, animați și înveseliți zilele.

Vă mulțumesc în numele meu și al fiicei mele.

Generații peste generații

Azi mă simt ca naiba. Nu vă apropiați prea tare de mine că mă iau de voi imediat. Ce s-a întâmplat? Nimic deosebit. Doar că mă gândeam așa și mi-am dat seama ce GENERAȚIE DE RAHAT suntem. Stați, nu săriți așa ca arși, așteptați să vă explic mai întâi.

M-am născut în anul 1974, adică la câțiva ani după Decretul din 1966. În acea perioadă nimeni nu îi întreba pe părinții noștri dacă își doresc sau dacă se simt pregătiți să aibă copii, importantă nu era dorința lor ci dorința statului de creștere demografică. Așa că, indiferent dacă erau „programate” sau nu, aproape toate sarcinile au avut drept rezultat câte un bebe. Așa a apărut GENERAȚIA „DECREȚEILOR”. Urât nume le-au mai găsit, dar acum ce putem face, cuvântul apare inclusiv în dexonline, așa că trebuie să îl folosim ca atare.

Și apoi, m-am născut într-o perioadă în care femeile luptau pentru a obține drepturi egale cu bărbații, o perioadă în care femeile nu mai acceptau să fie mămici casnice, ci doreau să lucreze cot la cot cu bărbații, o perioadă în care femeile își doreau parcă mai mult ca oricând independența. Și uite așa, mămicile noastre au trebuit să reînceapă lucrul la numai două luni de la naștere, fiind nevoite să ne înscrie în creșe și grădinițe.

Nu mult după aceea, ni s-a găsit un alt nume, GENERAȚIA CU CHEIA LA GÂT. Acea generație care trebuia să stea singură acasă timp de câteva ore zilnic până reveneau părinții de la serviciu. Ce trebuia să facem? Ei bine, trebuia să ne hrănim singuri, trebuia să ne spălăm singuri, trebuia să ne facem temele singuri. Copiii mai mari, în special fetele, aveau și alte sarcini de îndeplinit pe lângă cele legate de școală. Ele aveau de făcut curățenie prin casă, de spălat vasele, de spălat câte o bluză sau tricou, de călcat, adică exact acele sarcini care în mod normal reveneau mamei dacă ar fi fost acasă. Cu alte cuvinte, fiecare trebuia să se descurce cumva pe cont propriu.

Au trecut și astea și cum spunea cineva „nu am murit din asta”, ba din contră, experiența asta ne-a făcut mai puternici. Rămâne să vedem cât de puternici ne-a făcut. Timpul ne va arăta dacă toate aceste vorbe de duh sunt adevărate sau pure invenții acceptate de toată lumea.

Și uite așa, anii au trecut și am ajuns la liceu. Eram în clasa a zecea când regimul comunist a fost înlăturat iar locul i-a fost luat de mult așteptatul capitalism. Da, atunci am fost numiți altfel, am devenit GENERAȚIA DE SACRIFICIU. Am devenit generația pentru care nu mai existau materiale didactice în ton cu noua ideologie care ne guverna țara. Am devenit generația de cobai pe care s-au experimentat toate ideile care le treceau prin cap celor cărora le spuneam aleșii poporului. Nu ne-au mai plăcut liceele industriale și au fost desființate.

La momentul acela nu ne trebuiau muncitori, ci aveam nevoie de intelectuali, probabil să ia locul „celor 15.000 de specialiști care părăsiseră România”. Și cum așa o mare nevoie de intelectuali se cerea urgent rezolvată, ce s-au gândit unii? Ia să deschidem porțile Universităților și să lăsăm pe toată lumea înauntru și dacă nu au suficiente locuri, nu-i nimic, mai creăm locuri, pe principiul câte cereri atâtea locuri. Și să eliminăm și examenul de admitere, nu de alta dar pentru ce mai este necesară selecția inițială, mai bine mai creăm locuri cu taxe. Și mai creăm și Universități particulare, că deh, suntem în capitalism și acest lucru este nu doar posibil dar chiar binevenit.

Și am terminat și școlile. Ce bucurie pe noi, terminaserăm o facultate, eram licențiați în diverse domenii, părinții noștri nu-și mai încăpeau în piele de bucurie, cine mai era ca noi. În euforia momentului, fiecare dintre noi uitaserăm că în aceeași situație erau alți zeci de mii de absolvenți de studii superioare.

A început vânătoarea de locuri de muncă. Ce CV-uri frumoase aveam cu toții, eu personal am făcut inclusiv școala de șoferi, tocmai pentru a da bine la CV. Grea treabă, în competiție cu atâția absolvenți, nici nu e de mirare că juriștii au fost nevoiți să devină vânzători la buticul din colțul străzii, iar economiștii sau inginerii au devenit muncitori la bandă în fabricile de producție.

Apoi pe nesimțite, am devenit GENERAȚIA CU CREDITE LA BĂNCI. Credite pentru nevoi personale, credite imobiliare, credite doar cu buletinul, credite cu grad de îndatorare care depășea cu mult puterea de plată a îndatoraților, credite cu nemiluita, negândite și de multe ori fără rost. Te puteai opune trend-ului? Numai așa putea inginerul devenit operator la bandă să își cumpere smartphone, sau plasmă, sau laptop, sau să plece în vacanțe exotice.

Și nu mult după aceea, a dat criza peste noi. De parcă nu aveam și așa suficiente probleme, criza s-a dovedit a fi un pretext pentru mulți angajatori de a reduce activitatea în țara noastră, un pretext de a reduce salariile și așa prea mici pentru a acoperi toate cheltuielile lunare ale unei familii, de a modifica toate contractele de muncă în ce privește perioada de angajare. Uite așa am devenit GENERAȚIA CARE TREBUIE SĂ ÎNFRUNTE CRIZA. Am sărăcit, am îngroșat rândurile șomerilor, am ajuns în situații critice care par fără ieșire.

Și acum, am venit momentul să trecem într-o nouă fază. Cea de reinventare. Suntem GENERAȚIA CARE TREBUIE SĂ SE REINVENTEZE. Conform dexonline asta înseamnă că ar trebui să creăm din nou ceea ce a fost deja inventat. Cine înțelege ce vrea să spună? Că eu una nu pricep.

Ani la rând, de când ne-am născut, generații peste generații ne-au marcat existența și astfel am devenit cei care suntem astăzi, GENERAȚIA DE RAHAT.

Mda, cum spuneam la început. Azi mă simt ca naiba. Nu vă apropiați prea tare de mine că mă iau de voi imediat. Vă rog să mă lăsați să mă concentrez. Păstrați liniștea. ACUM MĂ REINVENTEZ.

Dacă vrei să porți costum trebuie să ai stofă

Replica nu îmi aparține dar este atât de adevărată. În zilele noastre aproape fiecare are cel puțin câte un costum în propria garderobă. Unii îmbracă costum zilnic la serviciu, alții doar la ocazii, la ceremonii sau petreceri. Indiferent de ocazie, costumul este o piesă vestimentară apreciată în egală măsură de către bărbați și de către femei.

Costumul a evoluat în timp ca formă, moda lăsându-și amprenta asupra croielii, asupra materialelor, asupra culorilor purtate. Un lucru însă nu s-a modificat ci a rămas neschimbat de-a lungul timpului. Și anume acela că un costum denotă eleganță.

Îmi plac costumele, ba chiar le iubesc. Îmi plac deopotrivă costumele cu fuste sau cu pantaloni, îmi plac sacourile lungi sau scurte, cambrate sau drepte, indiferent cum, doar costume să fie. Îmi place să port costume, le găsesc extraordinar de frumoase și elegante, dar nu am mai purtat unul de multă vreme. Tocmai pentru că îmi plac atât de mult, nu consider potrivit să port costum zi de zi, de dimineața până seara, indiferent de ocazie. Am văzut persoane care nu își aleg bine modelul care li se potrivește, am văzut persoane care nu își aleg mărimea potrivită. Și am văzut persoane îmbrăcate în costum care se comportă ca și cum ar fi îmbrăcați în jeans și tricou. Din păcate, acum multă lume poartă costume, dar nu toată lumea știe cum. Nu toată lumea are stofă pentru asta. Ceea ce face diferența este personalitatea fiecăruia. E o mare diferență între cei care îmbracă un costum de nevoie și cei care poartă un costum cu plăcere.

În concluzie, cine vrea să îmbrace un costum face o foarte bună alegere. Cine vrea să fie elegant în costum, ar trebui mai întâi să învețe cum să îl poarte. Eleganța nu vine ambalată într-o cutie frumos împachetată. Asta trebuie să fie contribuția fiecăruia. Altfel, e păcat de costum. 

Să dau sau să nu dau

Deseori ne lovim de problema de conștiință dacă să oferim pe tavă celor din jurul nostru informații pe care noi le deținem. Sunt persoane care oferă cu ușurință și chiar cu bucurie informațiile pe care le deține, informații care sunt de mare ajutor altor persoane. Sunt și persoane care consideră că informația înseamnă putere și a oferi informații în mod gratuit nu le stă în obicei.

Cum este mai bine? Ce informații putem oferi? Sau cui putem oferi informații fără a avea apoi păreri de rău? Sau în ce măsură putem dezvălui informații care la un moment dat pot reprezenta un mare avantaj pentru cel care le deține?

Nu mă înțelegeți greșit. Nu mă refer la informații confidențiale. Timp de 15 ani am lucrat într-o mare corporație unde am fost bine instruiți să facem diferența și să gestionăm în mod diferit informațiile publice, confidențiale sau secrete. Mi se pare perfect normal ca un bucătar să nu își dezvăluie rețeta secretă pentru cine știe ce preparat vedetă la locul său de muncă. Poate fi chiar ilegal dacă anumite secrete profesionale sunt dezvăluite.

Eu mă refer aici la acele lucruri pe care le învățăm pentru că ne face plăcere, lucruri fără nici o legătură cu meseria, cu locul de muncă. Fiecare din  noi știm câte ceva mai bine decât cei din jurul nostru. Dar tot ce știm am obținut prin muncă, prin efort, prin timp consumat și uneori chiar cu cheltuieli. Și atunci când le împărtășim, informațiile ajung la beneficiar un-doi, gratuit, fără nici un fel de efort. Este corect?

Greu de răspuns la toate întrebările de mai sus. Cred că fiecare știe mai bine ce poate sau ce dorește să împartă cu alții, fiecare știe mai bine cui poate sau cu cine dorește să împartă ceea ce știe. Nu ar trebui să ne supărăm dacă sunt persoane în jurul nostru care nu se simt confortabil sau nu sunt de acord să distribuie la liber tot ceea ce știu. Nu ar trebui considerați egoiști sau zgârciți. Încercați să vă puneți în locul lor. Voi cum ați răspunde la întrebarea: Să dau sau să nu dau?

Ziua Internațională a Eșecului

În data de  13 octombrie se sărbătorește ziua internațională a eșecului. Interesant, nu mai auzisem până acum de această zi, însă mă bucur că ea există. De ce? Pentru că așa cum se spune interesant nu este succesul în sine cât drumul parcurs către reușită. Iar acest drum este de obligatoriu presărat cu obstacole, capcane, suișuri și coborâșuri care de multe ori par imposibil de trecut.

Eșecul este parte din viața noastră. Nu suntem perfecți și vrem sau nu vrem mai și greșim. Uneori din neștiință, alteori din neatenție. Dar din greșeli învățăm, făcând greșeli devenim mai buni. Și apoi, greșeala este dovada că am încercat să facem ceva nou.

Nu este greșit să greșim. Nu trebuie să ne fie teamă că greșim. Nu trebuie să ascundem dacă greșim. Important este să înțelegem că am greșit, cu ce și de ce am greșit, să ne corectăm și nu mai repetăm greșeala. Nu este nimic mai greșit decât să ne oprim din drum doar de teama de a nu greși. Nu este nimic mai greșit decât să trăim cu regretul că ne-am oprit din drum pentru că ne era teamă să nu greșim.

Mesajul meu este simplu. Învingeți-vă teama că e posibil să greșiți și încercați, chiar dacă veți greși. Nu vă descurajați. A doua oară, a treia oară, sigur va fi mult mai bine. Doar nu vă opriți din drum.

Cum împarți 3 la 5?

Îmi amintesc de o problemă la matematică de pe vremea când învățam tabla împărțirii: „Întrebare: Cum împarți 3 mere la 5 prieteni? Răspuns: Le faci compot.” Foarte simplu și echitabil. Fiecare prieten va primi câte o bucățică din merele care păreau prea puține la început.

Dar ce te faci când e vorba de lucruri care nu pot fi astfel împărțite? Mă refer la computer, televizor. Oricum aș încerca să rezolv problema, rezultatul dă cu rest. Cu televizoarele mai merge cumva. Avem tot 3 și era o vreme când credeam că cel mai bine este atunci când avem câte unul în fiecare cameră. Dar nu e așa. Avem totuși noroc că la puținele emisiuni pe care le urmărim la televizor se găsesc cel puțin câte doi doritori, iar în restul timpului, televizorul este fixat pe un post de desene animate după comanda junioarei. În concluzie, cu televizoarele nu avem probleme. 

Problemele apar la computer. Două laptopuri și un desktop funcționează săracele la capacitate maximă, parcă sunt testate pentru cursele de anduranță, dar tot nu este suficient. Fie suntem noi prea mulți, fie sunt ele prea puține. Ce ne rămâne de făcut? Poate un smartphone, o tabletă? Nu știu, dar problema trebuie rezolvată cumva. Și asta repede. 

Un sincer mulțumesc

De mult nu mi s-a mai întâmplat să primesc mulțumiri. Mulțumirile sunt dovada unui lucru bine făcut sau al unui gest frumos primit cu drag. Azi însă s-a întâmplat. Am fost mai mult decât surprinsă de apelul telefonic primit de la cumnata mea care m-a sunat să îmi mulțumească. Nu pentru ceva ce aș fi făcut ieri, sau alaltăieri, ci pentru un cadou pe care i l-am făcut de ziua ei. Dar asta a fost cu mai multe luni în urmă.

De ce m-a sunat azi să îmi mulțumească a nu știu câta oară pentru acel cadou? Pentru că îi place la nebunie iar eu sunt mai mult decât încântată pentru asta. Acestea sunt momente în care îmi dau seama care este efectul unui cadou inspirat.

Îmi place nespus să fac surprize, cadouri persoanelor pe care le iubesc. Chiar dacă este foarte greu, îmi place să găsesc acel ceva care îi va aduce maxim de fericire persoanei care urmează să primească în dar surpriza. Dar și mai mult îmi place să văd bucuria pe chipul celui care o primește. Iar mulțumirile ulterioare nu pot să facă altceva decât să întregească bucuria pe care o simt. Mulțumesc, Ale, mi-ai înseninat ziua. 

Din seria: Învățământul astăzi

Îmi cer scuze cititorilor mei care probabil s-au săturat să tot citească despre lamentările mele privind școala și învățământul din ziua de azi, dar trebuie să mă înțelegeți și pe mine. În prezent, școala este singura mea preocupare majoră și mă interesează enorm evoluția copilului meu, așa că nu ar trebui să fie o surpriză faptul că scriu despre ceea ce mi se întâmplă în această perioadă.

Începusem de ieri să vă spun că am impresia că clasa a cincea este cu câteva clase, la propriu vorbind, peste clasa a patra. S-a terminat cu drăgălășeniile, cu protecția uneori involuntară oferită de doamna învățătoare, cu scuze de genul „azi ești iertat pentru că ești un copil bun, dar altădată să nu se mai repete”. În clasa a cincea, o figură nevinovată sau niște lacrimi nu mai țin loc de teme nefăcute sau lecții neînvățate. Dar astea nu sunt noi, prin aceleași experiențe am trecut și noi la rândul nostru.

Ce este nou, sunt alte lucruri pe care când le aflu mă minunez de parcă am văzut icoana făcătoare de minuni în plin act de creație. Chestii de genul celor aflate ieri la ședința cu părinții. Adică nota 4 nu se mai ia dacă nu înveți lecția, pentru asta e nota 3 sau 2, iar 4 poți lua, de exemplu, dacă nu ai vocabularul la tine. Sau, doamna de română și-a arătat disponibilitatea de a face o oră suplimentară de română pe săptămână... Foarte frumos dar pentru ce, nu prea înțeleg, au cinci ore de română pe săptămână, dacă vor să lucreze, de ce nu o fac în timpul orei? Cu ce i-ar mai putea ajuta să lucreze o oră în plus? Sau alta, manualul de limba română nu urmează programa de învățământ, ci caietul special cumpărat obligatoriu de părinți (?!?! voiam să mai adaug ceva, dar mai bine mă abțin). Și din dorința de a ușura munca elevilor, pentru a nu fi nevoiți să scrie prea mult, am mai cumpărat și al doilea caiet special pentru română. Și apoi vine doamna profesor care spune că elevii din ziua de azi nu știu să scrie (?! la îndemnul dumneaei am luat caietele speciale...) și că nu știu să extragă un rezumat dintr-un text. Aici are dreptate, copiii noștri știu să citească dar habar nu au să povestească. Dar cum să știe să povestească dacă toate testele lor din clasele I-IV au fost tip grilă? De unde să își dezvolte copiii aptitudinile de povestitor dacă nu li s-a cerut până acum? Și din nou este vina părinților care nu se ocupă de proprii lor copii. Și atunci aș întreba-o pe doamna profesor, indiferent de materia predată, dacă dumneata la ora 19, când te aflai încă la ședință erai obosită și încă nu ajunseseși acasă, restul părinților de unde credeți că vin? De la o plimbare în parc?

Acestea sunt momentele în care mă bucur că nu am un servici (deocamdată, sper!) pentru că sincer nu știu cum aș fi procedat dacă lucrurile stăteau altfel. Și, după cum mă știți, eu nu prea cred în destin, în chestii de genul ce e scris în frunte e pus, dar în astfel de momente încep să cred că sunt lucruri pe lumea asta care se întâmplă cu un rost. Și acesta este unul dintre ele. Probabil că eu am rămas fără servici tocmai pentru a putea fi alături de fiul meu. Și închei în același ton ca ieri, nu e ușor să fii școlar în ziua de azi, dar nici părinte de școlar nu e deloc ușor.

La final de zi plină

Este trecut de ora 21 și eu nu am apucat să mă uit măcar înspre laptop. Am avut o zi plină și ziua încă nu este gata. Dacă cineva crede că meseria de mamă casnică înseamnă mult timp liber, se înșală amarnic. Dacă adaug și faptul că azi dimineață pe la orele 4 încă nu dormeam din cauza plânsului junioarei care a răcit, poate vă faceți o idee despre cât de lungă a fost ziua de azi.

Pe lângă gătit, schimbat de scutece, suflat de nas, hrănit copii, teme de casă, desene cu rădăcini pivotante sau rămuroase pentru biologie, învățat de poezii la franceză, ce putea încheia mai frumos ziua decât o ședință cu părinții la care au fost invitate și doamnele profesor de română și matematică. Am ajuns la școală sătulă deja de teme și am încercat să mă ascund în ultima bancă, doar pentru a avea timp să scriu ceva și pentru blog. Dar nu am ajuns suficient de devreme pentru asta și a trebuit să mă  mulțumesc cu un loc în penultima bancă. Însă nici acolo nu am putut să mă ascund prea bine pentru că doamnele profesor veniseră pregătite să ne scoată pe toți la răspuns în legătură cu copiii noștri. Nici nu vă puteți închipui ce figuri făceam noi mămicile când auzeam pretențiile doamnelor profesor. E exact cum spunea soțul meu când m-a auzit povestind, parcă am trecut de la grădiniță direct la gimnaziu, fără să mai trecem prin ciclul primar. Le înțeleg și pe profesoare, își fac datoria după niște reguli cu care probabil nici ele nu sunt întru totul de acord. Dar chiar să ne amenințe ca la două virgule ratate se scade un punct din cele 14 puncte acordate pentru aspectul lucrării, mi s-a părut cam mult. Chiar și așa, vrem nu vrem trebuie să ne supunem. Nu ne putem pune cu experții care modifică regulamentul școlar și programa de învățământ de câteva ori pe an. Acum am aflat că în clasa a șasea copiii vor mai trebui să susțină ceva teste generale, de genul celor de evaluare națională, dar până am ajuns acasă de la ședință am aflat că în anul 2015 se modifică iar regulamentul, așa că nu putem lua nimic de bun.

Da, recunosc, după o zi plină de activități, ședința asta cu părinții nu a făcut altceva decât să mă amețească și mai mult, și de ce credeam că voi veni acasă mai luminată privind proiectele viitoare ale copiilor, am venit mai încurcată decât am plecat. Atunci ce așteptări să am de la fiul meu în vârstă de 10 ani, dacă pe mine o oră de școală m-a dat complet peste cap? Un lucru e sigur și asta nu o poate schimba nimeni. E tare greu să fii școlar în ziua de azi. 

Cuvintele magice

Există câteva cuvinte magice, cuvinte care fac minuni atunci când sunt folosite. Sunt cuvinte pe care fiecare om le cunoaște, dar nu toată lumea le folosește. Fiecare părinte încearcă să își învețe copiii să le înțeleagă și să le folosească imediat ce aceștia silabisesc primele cuvinte. Dar nu e atât de ușor precum pare. Mă refer la cuvintele magice „te rog” și „mulțumesc”.

Rareori mai aud adulți pronunțând aceste cuvinte. Majoritatea încep cu vreau, dă-mi sau îmi trebuie. Te rog și mulțumesc sunt pe cale de dispariție, din păcate. Suntem în secolul vitezei, astfel că și formulele de adresare se scurtează ... tot din economie de timp.

Acum a venit rândul meu să îmi învăț junioara să folosească aceste cuvinte. Nu e ușor deloc. Preferatele ei atunci când are nevoie de ceva sunt comenzile scurte, de câteva litere, mai mult strigate decât vorbite, cam ca la armată. Ceva de genul „cip” (adică desene animate) sau „apă” sau „papi”. Iar dacă o rog să spună mai întâi te rog, reacția ei seamănă perfect cu reacția Clopoțicăi atunci când este nemulțumită. Automat piciorul ei drept se ridică în sus și pocnește cu putere în pământ, își încrucișează brațele pe piept și întorcându-se cu spatele spune cu năduf „hm” ca semn clar de nemulțumire.

Da, domnișoara mea are personalitate și se așteaptă ca dorințele să îi fie îndeplinite cu o bătaie puternică din picior. Dar nu prea are noroc. Știe să spună „te rog”, ei îi iese un fel de „tog” dar ce contează cum spune? Important e să învețe să îl folosească. Cu mulțumesc a fost mai simplu, deși și în acest caz atât mulțumesc cât și cu plăcere la ea se pronunță la fel. De unde atâta înverșunare? De ce le este atât de greu copiilor să spună te rog? De fapt, de ce le este și adulților greu să spună te rog? Nu e greu de pronunțat, dar contează atât de mult. Sunt un simplu semn de respect față de ceilalți.

Concert în noapte

Sunt cam obosită. Nu am reușit să adorm decât târziu. Un țânțar enervant concerta pe lângă urechile mele. Și era ora două noaptea. De unde țânțari în octombrie? Nu sunt plecați prin țările calde? Sau stau amorțiți pe undeva? Mă rog, ideea e că țânțarul ăsta enervant m-a cam chinuit azi noapte. Dar ce țânțar nu este enervant? Bâzâie într-una fără oprire, zboară neobosit încolo și încoace, se îndepărtează puțin și când crezi că ai scăpat de el se apropie din nou bâzâind. Iar noi, dăm din mâini disperați, crezând ca gestul îi va speria de moarte și nu se vor reîntoarce, când de fapt, parcă le facem mai mare poftă, sângele circulă mai repede prin vene, se încălzește, devenind astfel mai apetisant pentru musafirul nepoftit.

Eram obosită, toată lumea dormea, mai puțin eu. Am simțit chiar că nu mai suport sunetul ăla enervant care mă ținea trează. Dădeam din mână ca o disperată tot sperând să plece. La un moment dat am cedat nervos și îmi venea să strig la el: „Mănâncă sau bea sau fă ce știi tu să faci, dar nu mai bâzâi. Dacă bâzâi, nici tu nu mănânci, nici eu nu dorm. Așa că taci odată.” Credeți că m-a ascultat? Nici vorbă. Pleca și revenea bâzzzâind neobosit. Într-un final, obosită, iritată și neputincioasă, am adormit. Nu am mai auzit nimic. Nici nu îmi pasă dacă țânțarul a servit cina sau nu.

Epilog: Primul lucru pe care l-am făcut când am reușit să mă ridic din pat azi dimineață, a fost să plec la vânătoare de țânțari. Am căutat peste tot, dar nu am găsit nimic. Sunt sigură că totul a fost aievea, nu un vis. Nu-i nimic, să mă dau bătută nu mă caracterizează. Îl prind eu cumva. Voi sta la pândă. Nu va scăpa nepedepsit, nenorocitul.