Despre Acceptare

Până să îmi dau eu seama ce doresc să fac de acum înainte, permiteţi-mi să vă povestesc cum a început aventura vieţii mele. Și vă rog să mă credeţi pe cuvânt, chiar este o aventură.

Pănă nu demult, viaţa mea era foarte simplă. Vă rog să nu intelegeţi uşoară, ci doar simplă. Sunt căsătorită de unsprezece ani cu iubirea vieţii mele. Am doi copii minunaţi, un băiat de zece ani care îşi doreşte de devină orice numai ce îmi doresc eu nu, şi o dulceaţă de fetiţă de doi ani, o mică Xena prinţesa războinică in devenire. Şi cum spuneam, viaţa mea era simplă... zilnic mergeam la servici, îmi duceam fiul la şcoală, făceam teme, mergeam in parc, ne intalneam cu prietenii din când în când, ne uitam la filme, găteam. Avem un apartament frumos, o maşină frumoasă, o casă in construcţie în apropierea oraşului, familia sănătoasă, joburi frumoase, ce sa mai adaug? Aveam absolut tot ce îşi poate dori cineva ca să fie fericit.

Asta insă, până acum trei luni, moment pe care îl voi numi momentul zero. Nu de alta, însă cu siguranţă voi mai pomeni acel moment şi astfel îmi va fi mai uşor să fac referire la el.

Ce s-a întâmplat la momentul zero? S-a întâmplat exact acel lucru care crezi că ţie nu ţi se poate întâmpla vreodată. DA! Am rămas fără job. După cincisprezece ani petrecuţi în acelaşi birou, cine ar fi putut anticipa ce se va întâmpla? Eu, cu siguranţă, nu. Şi rău am facut. Să fi fost oarbă, că nu am prevăzut nimic, sau poate prea naivă să cred că oamenilor buni nu li se pot întâmpla lucruri rele? Nu ştiu, şi sincer nici nu mă mai interesează acum. Însă nu pot să nu îmi aduc aminte că anul trecut, adică cu vreo şase luni inainte de momentul zero am fost chemată la Centrală (în original, head-office) şi, împreună cu alţi colegi de-ai mei care în final au fost la fel de norocoşi ca şi mine, am participat cu mândrie la o şedinţă de Change Management. Ştiţi curba aceea a schimbării, care porneşte cu tine ca personaj principal în faza de negare, şoc şi confuzie, fază in care te opui din toate puterile şi spui că toţi din jurul tău sunt vinovaţi cu excepţia ta, şi apoi ajungi să crezi că poate totuşi este vina ta, şi curba tot coboară si tot coboară pănă când tu, ca personaj principal, ajungi în punctul minim din care nu poţi scăpa decât daca treci în faza de acceptare (în engleză îi spune acceptance and letting go), şi abia atunci curba incepe sa urce şi tu vei trece prin noi stări, neexplorate incă de tine, foarte frumos intitulate testarea unor  noi experienţe, rezolvarea problemelor si luarea deciziilor, şi iată cât de uşor ai ajuns sus de tot pe acel grafic in punctul maxim numit integrare.

Câtă ipocrizie, aş spune acum, şi nu mă pot abţine să nu zâmbesc gândindu-mă că eu chiar am crezut că acel seminar făcea parte dintr-un plan măreţ de formare profesională, din care mă bucuram că făceam şi eu parte.

Da. Recunosc. Curba schimbării este corect întocmită. Am trecut prin toate fazele întocmai cum scrie la carte, iar acum sunt mândră să afirm că mă aflu în faza de testare de noi experienţe, iar pentru asta îi sunt mai mult decât recunoscătoare soţului meu. Cine s-ar fi gândit că voi fi atât de norocoasă să pot pleca, având acordul şi susţinerea soţului meu, singură, într-o ţară străină, necunoscută, iar el să preia toate obligaţiile şi responsabilităţile privind copiii, gospodăria, ratele, facturile, atribuţii care, până nu demult, erau exclusiv ale mele.

Scumpul și iubitul meu soţ. Îţi sunt mai mult decât recunoscătoare pentru că mi-ai permis să mă redescopăr ca om, ca femeie, ca mamă. Te iubesc din toata inima.