Mâine ... o nouă zi

Azi este 29 noiembrie. Pentru mulți dintre noi e o zi obișnuită de vineri, o zi ca oricare alta, o zi de toamnă friguroasă, o zi ca multe alte zile din calendar. Azi dimineață, pe când savuram prima ceașcă de cafea a zilei, am realizat faptul că niciodată până acum nu m-am gândit atât de serios la importanța unei zile, a aceleiași zile în viața mai multor oameni. Pentru unii ziua de azi poate fi una banală, pentru alții însă poate fi o zi de naștere, pentru unii ziua de azi poate fi cea mai fericită zi din viață, pentru alții însă poate fi cea mai tristă, pentru unii ziua de azi poate fi sfârșitul unui drum, pentru alții poate fi un nou început.

Pentru mine, această zi are o dublă semnificație. Pe de o parte, este o zi tristă întrucât azi se împlinesc opt luni de la momentul zero. Opt luni de la acel moment pe care nu îl putem prevedea, pe care nu ni-l dorim, dar pe care nu îl putem evita. Vine pe neașteptate și, precum o tornadă, răstoarnă totul în viața ta, lăsând în urmă speranțe spulberate și dorințe neîmplinite.

Pe de altă parte, ziua de azi este ziua unui nou început. O zi în care noi speranțe răsar și își cer, la început mai timid, dreptul de a ocupa locul principal al preocupărilor mele zilnice. Azi am început, din nou, să împachetez. Din curiozitate, am cronometrat timpul necesar pentru a-mi aduna în mijlocul sufrageriei toate lucrurile personale și a le împacheta în valize, genți și cutii. Nu mi-au trebuit mai mult de trei-patru ore pentru ca totul să fie adunat. S-au strâns două valize, două genți de voiaj, două cutii și două plase nu foarte mari. Ah, era să uit, și două poșete de mărime medie, una pentru laptop și una pentru documentele personale.

Mă uitam puțin surprinsă. Doar atât? Câteva genți și câteva ore este suficient pentru a pune punct într-un loc și a o lua de la capăt în altă parte? Se pare că da. Pentru că toate lucrurile adunate pentru mutarea de mâine sunt doar niște simple lucruri. Ne înconjurăm de ele pentru că ne sunt necesare și nimic mai mult.

Ce este cu adevărat valoros nu are nevoie de cutii pentru a fi depozitat și nici de timp pentru a fi împachetat. Ce este cu adevărat valoros port în permanență asupra mea, în mintea mea, în inima mea, în sufletul meu. Și acolo vor fi mereu.

Pentru mine, mâine e o nouă zi. Dar la fel este pentru toată lumea. Însă dacă pentru mulți ziua de mâine este e o zi obișnuită de sâmbătă, o zi ca oricare alta, o zi de toamnă friguroasă, o zi ca multe alte zile din calendar, pentru mine ziua de mâine este ziua unui nou început, un început într-un oraș nou, într-un apartament nou, într-un colectiv nou.

Cam atât pentru azi. Sunt destul de obosită, iar mâine mă așteaptă o nouă zi ... plină. Noapte bună tuturor.

Oameni de valoare

Azi am avut bucuria să reîntâlnesc o bună prietenă. Ne cunoaștem de foarte mulți ani, dinainte să devenim soții, dinainte să devenim mămici, dinainte să devenim femeile care suntem azi. Aș putea spune chiar că ne cunoaștem de pe vremea când eram două puștoaice, prea tinere să știm sau să înțelegem cu ce se mănâncă viața. O bună vreme am crescut împreună, apoi viața ne-a dus pe drumuri diferite, dar niciodată prea îndepărtate pentru a pierde de tot contactul. Și mă bucur foarte mult pentru asta.

Este una dintre acele persoane care este mai mult decât un prieten. Prin felul ei de a fi, de a se purta, de a vorbi, de a asculta, de a sfătui este în același timp prieten, leader și mentor. Are darul de a se face plăcută de la primele cuvinte rostite.

Au trecut mai bine de trei luni de când nu ne-am mai văzut și întâlnirea de azi a fost o ocazie bună pentru depănat amintiri în compania unei cești de cafea aromate. Și cum stăteam eu acolo privind-o cum povestește mi-am reamintit de ce o plac și o stimez atât de mult. Pentru că reușește, nu știu cum, să mă surprindă de fiecare dată în mod plăcut, pentru că reușește, nu știu cum, să fie prezentă atunci când am nevoie să fie prezentă, pentru că reușește, nu știu cum, ca prin cuvintele ei să aline, să panseze, să încurajeze, să îmbărbăteze.

Eram tentată să spun că are calitățile unui medic, dar termenul nu e suficient pentru a o descrie. Un medic tratează dar nu vindecă. Pe când ea o face, de fiecare dată când este nevoie. Și este acolo, de fiecare dată când este nevoie. Este și ea la fel de ocupată ca noi toți, dar își împarte timpul cu tine dacă ai nevoie. Îi este și ei greu la fel ca nouă tuturor, dar nu o auzi plângându-se. Are și ea problemele ei, nu spune niciodată nu dacă îi ceri ajutorul.

Este un om deosebit, un leader extraordinar, un mentor de excepție. O iubesc și o stimez în același timp. Mă străduiesc să mă ridic la înălțimea ei, să o ajung din urmă, dar este de fiecare dată cu câțiva pași înaintea mea. Însă doar așa mă determină să mă autodepășesc. Este un om de valoare din viața mea. Sper să reușesc să însemn pentru ea măcar o mică parte din ce înseamnă ea pentru mine. Sunt curioasă dacă voi, cititorii mei, ați întâlnit sau cunoașteți astfel de oameni de valoare.

Black Friday Madness

La noapte începe nebunia reducerilor din luna noiembrie. În mod normal nu aș fi scris despre asta, dar pe unde dau click văd reclame peste reclame legate de această zi, care nu știu de ce, dar parcă simt că în curând va fi declarată sărbătoare națională.

Acum câțiva ani, am fost și eu prinsă de microbul reducerilor online. Am fost chiar bolnavă, aș fi cumpărat orice, indiferent dacă aveam nevoie sau nu, pentru simplul motiv că produsul era la reducere. Dar văd că nu sunt singura care suferea de această boală pe care o credeam incurabilă. E plină țara de oameni ca mine.

Acum m-am vindecat și mă bucur chiar și pentru simplul motiv că, probabil, voi fi una dintre puținele persoane care va dormi la noapte liniștită, căreia nu îi va păsa dacă merge sau nu netul, care nu își va face calcule inutile pentru produse pe care mi le doresc fără să am nevoie de ele sau pentru produse de care am nevoie dar pe care nu le voi primi niciodată la prețul afișat pe site-uri.

Dar să vă povestesc ce m-a apucat de sunt atât de pornită împotriva acestor reduceri care nu mă mai impresionează deloc. Acum câțiva ani, pe vremea când eram bolnavă după reduceri dar nu eram dispusă să recunosc asta, am hotărât împreună cu soțul meu să ne încercăm și noi norocul la cumpărături. Ne-am creat dinainte cont pe site, am studiat cu atenție produsele și am ales cu grijă ceea ce voiam să cumpărăm. Nu ne doream nu știu ce produse scumpe, gen televizoare, ci ne doream un amărât de modem wireless, niște carduri de memorie pentru aparatul foto și încă ceva mărunțișuri dar nu îmi mai amintesc exact ce anume.

Claie peste grămadă, în anul respectiv aveam și bebe mic, junioara avea vreo șase luni, așa că aveam mai multe scenarii dinainte pregătite pentru a fi ready și online la ora 05.00 când se dădea startul reducerilor. Fie junioara nu avea chef de somn toată noaptea, cum se mai întâmplă cu unii bebeluși, fie punem ceasul să sune la ora 04.00 pentru a avea timp să pornim laptopul înainte de ora H. Vreau să spun că junioara adormise încă de cu seară și bine ar fi fost să îi urmăm și noi exemplul, dar emoția așteptării marelui eveniment nu ne-a lăsat să punem geană pe geană toată noaptea. Astfel că am putut urmări liniștiți tot ce se întâmplă în mediul virtual în noaptea de dinaintea marii zile a reducerilor. Și ce credeți? Surpriză. Site-ul cu pricina, al cărui nume nu îl menționez dar sunt sigură că toți v-ați dat seama la cine mă refer, ceva de genul „Ghici ciupercă ce-i?”, deci, cum spuneam, site-ul cu pricina era blocat, orice tentativă de login era inevitabil urmată de mesajul că prea mulți utilizatori sunt în rețea. Acesta este și motivul principal pentru care am afirmat mai sus că multă lume suferea de aceeași boală ca și mine. Care va să zică, epidemia era mic copil, era o adevărată pandemie a reducerilor.

Într-un final, pe la ora 06.00, după ce alții mai norocoși decât mine au adormit, probabil fericiți de achizițiile făcute, am avut loc și noi pe site, sau mai pe românește, am stat la coadă și am ajuns într-un final la rând. Și am comandat, pentru că numai printr-o minune am mai găsit disponibile produsele dorite. A doua zi am primit și un mesaj de confirmare, comanda noastră fusese înregistrată și urma să fie livrată la o dată ulterioară... cel puțin așa spunea mesajul. Și a început așteptarea. Nimic nu e mai greu decât așteptarea, o știm cu toții. După aproximativ o săptămână de așteptare, se pune soțul meu să sune la un număr de contact să întrebe care este stadiul comenzii noastre, întrucât online, statusul ei era neschimbat. Am aflat că produsele comandate nu se regăseau în stocul companiei (cum? dar cum am putut să le comandăm? că afișau numărul de bucăți disponibile) și că ele vor fi livrate de îndată ce stocul va fi refăcut, însă nu ne pot garanta prețul redus. OK, exact ce voiam să aud. Am pierdut o noapte întreagă încercând să ne conectăm la un site, am comandat niște produse pe care nu știm când le vom primi și nici la ce preț le vom primi. Mai bine de atât nu se putea. Și ce credeți că am făcut? Am anulat comanda, am mers la un magazin cash&carry din oraș și am cumpărat modemul dorit, culmea(!) la prețul la care l-aș fi cumpărat online în ziua reducerilor. Cu singura diferență că pe acesta l-am cumpărat în 30 de minute de la ieșirea din casă, fără să aștept o săptămână până să aflu că sunt mari șanse să nu mai primesc niciodată produsele comandate.

Da, asta a fost experiența mea cu ziua reducerilor. Și de atunci, m-am lecuit. Nu știu dacă lucrurile s-au schimbat între timp și, sincer, nici nu mă interesează. Mă bucur că am scăpat de boală și de atunci dorm liniștită. Îi las pe alții să experimenteze. Așa că, dragii mei, dacă cumva doriți să faceți noapte albă pentru a prinde un loc la coadă, vă asigur că eu nu vă stau în cale. Sper să visez frumos, fie chiar și cu marile reduceri. Cam atât pentru azi. Fac cum fac și iar e ora 22.00. Adică târziu. Noapte bună sau așteptare ușoară...după caz.

De unde știu dacă e decizia corectă (continuare)?

Cu ceva timp în urmă am postat un articol care poartă același nume. De unde știu dacă e decizia corectă? Pe atunci îmi spuneam că dacă aleg cu inima nu sunt rațională, iar dacă aleg cu mintea sunt prea rațională. Nu știam exact ce drum să aleg, tocmai pentru că nu știam ce va urma.

Nici acum nu știu ce va urma și nici nu aș avea cum. Nu m-am transformat într-o clarvăzătoare, ghicitoare în cafea sau cititoare în stele. Ce știu însă este că indiferent de calea urmată, indiferent de decizia luată, noi drumuri se deschid înaintea noastră. Și aceste drumuri sunt uneori anevoioase, ocolite, pline de obstacole care ridică mari greutăți, pe când alte drumuri sunt bătătorite, line, domoale, ușor de parcurs. Fiecare drum aduce cu el noi trăiri, noi experiențe, noi perspective, noi orizonturi.

Noi suntem suma experiențelor trăite. Suntem ceea ce spunem, ceea ce facem, ceea ce simțim, ceea ce ne dorim, ceea ce ne place. Nu sunt o fire optimistă deși mi-ar plăcea să fiu. Sunt o pesimistă moderată ceea ce m-a determinat să nu iau decizii pripite, să mă gândesc înainte de a lua o decizie, să întorc problema pe toate părțile, să iau în calcul variabilele.

Gândindu-mă în urmă, realizez că marea mea dilemă, de unde știu dacă e decizia corectă, are importanță doar până în momentul luării deciziei. După aceea, nu mai contează pentru că timpul nu mai poate fi dat înapoi, iar regretele nu fac decât să ne umple viața de amărăciune. Am ajuns la concluzia că o decizie luată e bun-luată, trebuie să trăim cu ea și să luăm ce e mai bun din ea. Am ajuns la concluzia că suntem într-o continuă perioadă de învățare, învățăm să ne ferim de pericole, învățăm să ne bucurăm de experiențe fericite, cu alte cuvinte învățăm să trăim.

Mâine este întotdeauna o nouă zi, o zi plină de necunoscut, plină de noi experiențe, plină de noi trăiri, plină de noi perspective, plină de noi orizonturi. Chiar dacă nu realizăm singuri, mâine suntem diferiți de cei ce am fost ieri tocmai pentru că avem experiența unei noi zile, ziua de azi. Și ziua de azi este rezultatul unor decizii luate ieri sau alaltăieri.

Și ca să îmi răspund la întrebarea din titlu „De unde știu dacă e decizia corectă?” aș spune că nu știu și nu voi ști vreodată. Dar nici nu contează atât de mult, pentru că sigur voi avea ceva nou de învățat, ceva ce se va adăuga la comoara adunată de experiențe de viață. Cam atât pentru azi. Iar este foarte târziu. Noapte bună tuturor. 

De-ale mele...

Ieri am mai îmbunătățit puțin blogul. Nu mult, doar puțin, dar mi-a luat foarte mult timp această acțiune. Am etichetat toate cele 133 postări și le-am împărțit pe categorii. Poate unii ar fi tentați să-mi spună că acțiunea prelungită până aproape de miezul nopții este total inutilă, însă eu am câteva argumente în favoarea acestei activități.

În primul rând, mi-am dorit să pun etichete de multă vreme, toate blogurile pe care le citesc au, numai eu nu, așadar, era necesar. În al doilea rând, fiind maniacă în ce privește statistica, o astfel de situație pentru propriul blog este o metodă excelentă de a ști exact, în orice moment despre ce am scris, care aduce încă un motiv. Și nu în ultimul rând, faptul că televizorul din dormitor s-a defectat așa că, neavând altceva la ce să îmi mai stric vederea uitându-mă cât soțul era la servici, varianta etichetării a fost o activitate bună ca înlocuitor. Și uite așa am mai adăugat un motiv, ajungând la trei în favoarea etichetelor.

Și uite ce concluzie am tras. Din totalul de postări:

*50% „despre mine” - normal, însuși numele blogului spune că subiectele sunt despre mine, pentru mine, cu mine, așa că este explicabil.

*20% „despre copii” – normal, fiind mămica a doi năzdrăvani, universul meu se învârte în jurul celor doi neastâmpărați, neobosiți furnizori de subiecte pe bandă rulantă.

*5% „despre blog” – normal, sunt aproape cinci luni de când mă chinuie talentele de „mare autoare” de articole proaspete, aburinde, mai mult sau mai puțin originale numai bune de postat pe blog.

*30% „despre lume” – normal, când am început să scriu mă aflam pe alte meleaguri mai la nord, într-o lume diferită de tot ce întâlnisem până atunci, așa că, da, recunosc, am fost impresionată până în adâncurile sufletului meu și nu m-am putut abține să nu comentez despre ceea ce am văzut și am simțit.

*9% „despre școală” – normal, fiind casnică, de când a început școala, exceptând activitățile din interiorul locuinței, principala mea activitate a fost școala, ședințele cu părinții organizate sau spontane, temele de casă și nu în ultimul rând, „proiectele pentru portofoliile școlare”. Țin neapărat să adaug că această nouă activitate obligatorie la absolut toate materiile – portofoliul – este atât de complicată, de solicitantă și de variată, încât deseori se transformă dintr-o activitate comună copil-părinte, într-o activitate exclusiv pentru părinți...dar, nah, poate alți părinți sunt mai norocoși și copiii lor se descurcă singuri cu activități de documentare, căutare, sistematizare, sintetizare, redactare, corectare, revizuire, printare, prezentare.

*15% la comun „despre cărți”, „despre filme”, „despre prieteni”, „despre mâncare”, „despre vreme”, despre sărbători” – adică despre lucruri care îmi plac și vreau să le împărtășesc cu voi.

Dacă ați observat cumva că suma procentelor prezentate depășește 100%, asta se datorează faptului că unele articole au primit mai multe etichete și datorită conținutului au fost încadrate în mai multe categorii. 

Asta este despre ce am scris. Dar asta nu este tot ce am putut observa în urma etichetării. Am observat că nu am scris nimic despre soțul meu și nimic despre servici. Dacă despre servici nici nu aveam ce să scriu, întrucât sunt casnică de opt luni și scriu doar de cinci, mă întreb de ce nu am scris nimic despre soț. L-am pomenit în câteva articole în care personajul principal eram eu, dar nu am scris nimic despre el și doar despre el. De ce? Nu știu. Poate ar trebui să îl întreb și pe el. Doar suntem căsătoriți de unsprezece ani și jumătate, ne cunoaștem de treisprezece și sigur ar trebui să găsesc măcar câteva subiecte suficient de interesante pentru a compune câteva articole.

Așadar, pentru perioada imediat următoare, îmi propun să remediez problema aceasta și voi încerca să pregătesc o descriere a persoanei alături de care mi-am petrecut ultimii treisprezece ani, adică 33% din viață. Dar cam atât pentru azi. Iarăși este târziu și mai am câte ceva de făcut prin casă. Noapte bună tuturor!

PS. acest post va fi etichetat „despre blog” așa că statistic, „despre blog” urcă la 6%.

Despre copii - Ce este dragostea necondiționată?

Am scris în mai multe rânduri articole despre copii și în general am făcut referire la copiii mei, la felul lor de a fi, la felul lor de a gândi, la felul lor de a reacționa în contact cu mediul înconjurător, despre nevoile sau dorințele lor. Nici acum nu mă voi abate de la acest obicei.

Ca o regulă generală, fiecare părinte își iubește copiii. Și fiecare părinte își arată afecțiunea în mod diferit, unii fiind mai permisivi, alții mai severi. Pe vremea când eu eram copil, severitatea era cuvântul de ordine în majoritatea familiilor, inclusiv a mea, majoritatea părinților nu le spuneau copiilor că îi iubesc, aceasta fiind considerată o slăbiciune care poate dăuna dezvoltării copilului, unii ajungând să declare că părinții ar trebui să își sărute copiii doar în somn pentru ca aceștia din urmă să nu și-o ia în cap de la atâta afecțiune.

Sincer, nu știu cum puteau trăi părinții noștri. Eu personal nu am rezistat mai mult de câteva ore fără să îmi îmbrățișez puiii, fără să îi sărut, fără să le spun că îi iubesc. Pe Laura, mica Xena prințesa războinică, o iubesc pentru că este uneori drăgălașă, alteori nemulțumită, uneori balerină, alteori luptătoare, uneori simpatică, alteori super nervoasă. Pe Cristi, care mai nou își dorește să devină master chef, îl iubesc pentru că este uneori hazliu, alteori serios, uneori visător, alteori foarte spontan, uneori aiurit, alteori foarte rațional, uneori prea jucăuș, alteori prea matur.

Îi iubesc din toată inima și cu toată inima. Și nu ezit să le spun și lor acest lucru. Nu de alta, dar vreau să știe foarte clar acest lucru, să nu se îndoiască vreo clipă că lucrurile stau altfel. Nu aș vrea să se schimbe, pentru că eu îi văd perfecți. Dar nu toată lumea împărtășește aceeași părere cu mine. Și influența mediului exterior este de multe ori hotărâtoare pentru comportamentul oamenilor. Ne lăsăm purtați de voința celorlalți despre cum ar trebui să ne purtăm, ne schimbăm după cum își doresc alții să fim, ne raportăm în permanență la cei din jurul nostru, uitând sau lăsând deoparte de multe ori propria voință.

Da, suntem ființe sociale și nu ne putem permite luxul de a fi așa cum suntem. Și asta se răsfrânge și asupra copiilor noștri. Din dorința de a-i ajuta să se integreze în diferite grupuri, din dorința de a le ușura procesul de creștere sau din dorința de a evita eventualele probleme generate de comportamente considerate „altfel”, le cerem copiilor să se comporte într-un anumit fel, le impunem anumite standarde, le contorizăm reușitele comparându-i cu alți copii. Nimic mai greșit, în opinia mea. Dar, uneori nu avem alte opțiuni. Nu putem schimba opinia mulțimii, noi suntem cei care trebuie să ne schimbăm, să ne adaptăm. Și uite așa, chiar dacă îi iubim necondiționat, le condiționăm comportamentul, chiar dacă mi-aș dori să nu se schimbe niciodată, vor trebui să o facă, iar eu trebuie să fiu acolo, prezentă, activă, neînduplecată dar totuși iubitoare.

Despre filme - Mud și Trance

Pentru că ieri am scris despre cărți, azi aș vrea să scriu despre filme. Și nu despre orice filme, ci despre ultimele două filme pe care am avut răgazul de a le urmări consecutiv duminică dimineață. Vorbesc despre filmele Mud și Trance.

Dacă Mud a fost o premieră pentru mine, Trance a fost la a doua vizionare, dar unele filme trebuie văzute de mai multe ori pentru a înțelege exact cursul acțiunii. Și pentru că am pomenit de acțiune, aș spune că cele două filme sunt foarte diferite, Mud pare chiar un film lipsit de acțiune, un film în care totul este static și pare să nu se întâmple nimic, nu se schimbă nimic, pe când Trance este plin de mișcare, plin de evenimente, un film a cărui acțiune cu greu poate fi urmărită și înțeleasă în întregime de la prima vizionare. Chiar și așa, cele două filme au un lucru în comun. Ambele filme au câte o poveste impresionantă despre relația dintre oameni, relații care marchează destine, relații care formează caractere, relații care distrug vieți.

Mud este o dramă care îl aduce în prim plan pe unul dintre actorii mei preferați, Matthew McConaughey. Rolul său de fugar, căutat de poliție și de vânătorii de recompense pentru o crimă, este atât de diferit de imaginea de băiat drăguț, îngrijit și pedant care nu vrea să se maturizeze pe care și-o crease în comediile romantice care i-au marcat cariera, încât pentru mine a fost aproape un șoc să văd un Matthew McConaughey nebărbierit, nearanjat, care întreg filmul poartă aceeași cămașă norocoasă de culoare bej, mănâncă direct din conserve fără a folosi tacâmuri, și doarme într-o barcă părăsită așezată, nu știu cum în vârful unui copac. Și chiar dacă filmul pare foarte static, jocul actoricesc al lui Matthew și al celor doi puști de 14 ani care îl întâlnesc întâmplător prin pădurea unde fugarul își găsise adăpost temporar, reușește să ne transmită totuși foarte multe și să ne inducă diferite stări. Mișcarea fizică este înlocuită de sentimente, de trăiri, de emoții uneori contradictorii izvorâte din modul în care cei doi adolescenți, abia ieșiți din rândul copiilor, înțeleg ceea ce se întâmplă în jurul lor. Chiar dacă Matthew (Mud) este eroul principal, toate se întâmplă în jurul celor doi puști în universul lor neînțeles încă de adulți. 

Este un film despre relații, în care sunt atinse subiecte precum primii fiori de dragoste, relația dintre adolescent și mama care își dorește mai mult de la viață, relația dintre adolescent și tatăl adoptiv care își iubește nespus fiul, relația dintre un bărbat și o femeie, toate privite din perspectiva adolescenților de 14 ani.  În ochii lor, atunci când există dragoste totul este permis, inclusiv crima, motiv pentru care cei doi acceptă fără ezitare să îl ajute pe fugarul pe care îl privesc cu deosebită admirație, chiar dacă acest ajutor ajunge să îi transforme pe micii actori în hoți.

Despre Trance, pot spune că datorită acestui film, doi actori pe care îi apreciam dinainte au urcat brusc pe primele două locuri în preferințele mele. Vorbesc despre James McAvoy și Vincent Cassel. Este un film exploziv, plin de acțiune, derutant pe alocuri datorită unor crime de care nu mai suntem siguri dacă sau de cine au fost comise, un film în care un hipnoterapeut se joacă cu mintea tuturor, inclusiv a spectatorilor, un film în care ajungi să nu mai știi exact ce este vis și ce este realitate.

Este un film despre relații, de fapt un film despre o relație dintre un bărbat violent și o femeie care nu vede altă scăpare decât să facă ceea ce știe ea mai bine: hipnoterapia. Și cum în filme, uneori lucrurile nu se întâmplă așa cum sunt plănuite, evenimentele iau o turnură spectaculoasă, acțiunea se schimbă permanent, iar finalul este neașteptat chiar și pentru protagoniști.

Per total, chiar dacă cele două filme nu au ratinguri foarte mari pe IMDb (Mud – 7.5, iar Trance – 6.9) în opinia mea cele două filme merită văzute. O singură mențiune am de făcut. Dacă doriți să vizionați un film liniștit, relaxant, de duminică după-amiază, în care să nu vă obosiți prea mult  nu v-aș recomanda nici unul dintre cele două filme. În rest, numai de bine. Două filme bune, cu trăiri intense, două filme care m-au marcat și m-au emoționat deopotrivă.

Voi ați urmărit vreunul dintre aceste filme? Și dacă da, ce părere aveți despre ele?

Întrebări și răspunsuri ... despre cărți

Se numește „leapșă” și conform spuselor Andreei, care mi-a pasat-o, se pare că face parte din istoria blogging-ului. Ceva de genul cuiva îi vine o idee pe care o pasează altora pentru a dezvolta subiectul sau pentru a-și spune propria opinie. Poate vă întrebați de ce s-ar obosi cineva să continue ideea altcuiva când fiecare are propriile idei? Ei bine, eu văd doar avantaje pe toate planurile: se crează noi legături între bloggeri și cititori, cititorii pot afla mai multe despre persoana care se află în spatele cuvintelor și nu în ultimul rând, ideea se transformă într-un articol elaborat, colorat de diferitele puncte de vedere ale participanților.

Acum, revenind la subiectul de azi, mingea a ajuns și în terenul meu, sau mai bine zis pe pagina mea. La invitația Andreei, alias TomataCuScufiță, voi răspunde la întrebări așteptând să citesc și răspunsurile voastre la întrebările de mai jos... sau măcar la câteva dintre ele.

1. Prima mea amintire cu mine citind: Din povestirile mamei, am învățat primele litere pe la vârsta de cinci ani, când am început să buchisesc pe cutia de chibrituri. Mama îmi spunea că citeam perfect, însă eu cred că învățasem pe de rost textul imprimat pe cutie și îl recitam cu un aer de mare cititoare. Dar eu nu îmi mai amintesc atât de bine momentele acelea, așa că nu știu dacă să le iau în considerare. Ce îmi aduc eu aminte sunt cărțile cu Povești Nemuritoare. Aveam câteva volume însă Povești Nemuritoare Volumul 23 este cel care ar putea foarte bine să răspundă și la întrebările 2, 3 și 8.

2. Prima carte pe care am citit-o și recitit-o: Am citit multe cărți, multe le-am recitit. De fapt, dacă mă gândesc bine, puține sunt cărțile pe care nu le-am citit cel puțin de două ori. Pe lângă Poveștile de care am fost dintotdeauna îndrăgostită, dintre primele cărți citite și recitite îmi amintesc cu drag de Tulie Radu Teacă a lui I.I.Mironescu, o carte scrisă cu foarte mult umor, Poeziile lui M.Eminescu (dacă pot fi luate în considerare) și după ce am mai crescut, Mândrie și Prejudecată a lui Jane Austen și romanele de război ale lui Sven Hassel precum Legiunea Condamnaților, Camarazi de Război, Gestapo, etc. Dar nu pot să nu menționez cartea pe care nu numai că am citit-o și recitit-o, ci am savurat fiecare rând, fiecare pagină, fiecare capitol nu doar o dată sau de două ori ci de vreo șapte ori, Nobila Casă a lui James Clavell.

3. O carte pe care fiecare copil ar trebui să o citească: Aici am o mică nedumerire întrucât nu știu dacă întrebarea se referă la o carte pe care aș recomanda-o sau este obligatoriu să o fi citit și eu la rândul meu. Dacă ar fi să recomand o carte pe care am citit-o și o recomand fiecărui copil, aș spune Insula Misterioasă a lui Jules Verne. Dacă însă aș recomanda o carte pentru copii foarte citită și din câte înțeleg apreciată în zilele noastre, aș aminti Jurnalul unui Puști, pe care sincer și eu aș vrea să o citesc.

4. Locul meu preferat de citit: Nu am un loc special pentru citit, deși mi-ar plăcea o gradină plină cu verdeață și flori multicolore și un hamac relaxant. Dar cum nu le am, îmi place să mă cuibăresc într-un fotoliu confortabil în care mă pot cufunda în lectură, doar eu și gândurile mele, pentru că trebuie să recunosc atunci când citesc mintea mea pleacă departe, urmând cursul acțiunii, precum o frunză căzută pe luciul apei, purtată de cursul unei ape curgătoare.

5. Accesorii obligatorii în timpul lecturii: Aici trebuie să spun că am nevoie de un singur accesoriu: ceașca de cafea. Ah, era să uit de carte, dar cartea se subînțelege. Îmi plac nespus aroma cafelei proaspăt preparate dar și mirosul cărților noi, mirosul paginilor încă ușor lipite pe margini. Și mai este ceva de care nu trebuie să uit: hainele confortabile și șosetele călduroase. Sunt cam friguroasă din fire și orice mică adiere mă obligă să întrerup șirul lecturii și, sincer, asta nu îmi prea place.

6. Numărul cărților de pe lista mea de lecturi viitoare: Nu am făcut niciodată, până acum, o listă cu lecturi viitoare. Nu am nici măcar o listă a lecturilor trecute. În general, citesc ce îmi pică în mână, în funcție de timpul pe care îl am la dispoziție. Pot afirma însă cu tărie că nu sunt mulțumită de cât am citit în ultima vreme și mi-aș dori să remediez această problemă. Dacă voi reuși, rămâne să văd. Vă voi ține la curent cu progresele mele literare.

7. Ultima carte pe care am primit-o sau am cumpărat-o: Ultima carte pe care am cumpărat-o a fost un roman al Hertei Muller, cadou pentru tata, cel de la care am moștenit bucuria de a citi, însă din câte am înțeles de la el, cartea a fost prea greoaie chiar și pentru un pasionat de literatură așa cum este el.  O altă carte pe care am primit-o eu cadou este Lebăda Neagră, despre care am și scris un articol acum două săptămâni.

8. O carte care mi-a schimbat viața într-un fel: Hmm, întrebarea aceasta mă cam pune în încurcătură. Sunt multe cărți din care am avut câte ceva de învățat dar nu pot spune că este una care mi-a schimbat viața. Ce pot spune, este că de exemplu, Nobila Casă m-a făcut să îmi doresc să vizitez Hong Kong-ul și sper să vină și acea zi, cândva. Idiotul lui Dostoievski m-a învățat că de multe ori, de foarte multe ori, aparențele înșală și trebuie să privim cu foarte mare atenție în jurul nostru, cu alte cuvinte, trebuie să învățăm să nu tratăm nimic cu superficialitate, iar romanele lui Jane Austen mi-au arătat că fericirea este chiar în fața noastră însă uneori suntem prea mândri, prea raționali, sau prea plini de prejudecăți, prea preocupați ca să o vedem.

9. O carte care nu-mi place, dar pe care toată lumea pare s-o iubească: Aici nu am nici un dubiu. Nu îmi place Eat, Pray, Love. Și nu înțeleg de ce, pentru că toate persoanele care au citit cartea sunt mai mult decât fascinate de această carte. Eu nu. Și în plus, mă enervează la culme când sunt comparată cu personajul principal din această carte. Este adevărat că atât eu cât și Liz (eroina) ne aflăm într-un moment de cumpănă al vieții noastre, dar alte asemănări, chiar nu găsesc. Dar, nah, de multe ori cei din jurul nostru ne văd altfel decât ne percepem noi înșine, așa că, pot spune doar atât: Nu îmi place această carte ... și nici filmul cu Julia Roberts.

10. Trei dintre scriitorii mei preferați: Cred că am dat deja răspunsul la această întrebare. Am mai mulți autori preferați, dar în top trei se află: James Clavel, Jane Austen și Jules Verne. Lista ar putea continua cu Sven Hassel, Tom Clancy, Agatha Cristie și mulți, mulți alții.

Cam asta a fost, cam asta sunt eu. Pasionată de romane de dragoste, de aventură, de romane polițiste, de romane de război. Sunt pasionată de cărți dar spre rușinea mea aloc prea puțin timp pentru această pasiune. Sper să remediez acest lucru în viitor. Acum sunt curioasă ce răspunsuri aveți voi referitor la întrebările de mai sus. Știu că voi, cititorii mei sunteți mai reținuți în postarea de comentarii, dar vă încurajez să o faceți. Și pentru că subiectul mi-a fost pasat, îl voi da și eu mai departe către Oana D și Ana-Lavinia. Fetelor, mingea este la voi. Puteți să o preluați dacă doriți.

Oare asta a fost tot?

A trecut o săptămână de când nu am scris nimic, de când nu am postat nimic. Nu știu de ce, nu înțeleg ce se întâmplă. Nu am nici o explicație. Am subiecte de scris pentru cel puțin două săptămâni de acum înainte însă ceva m-a ținut departe de blog. Acum câteva seri am mai încercat să scriu, dar după primul paragraf am renunțat pentru că am simțit că ceva nu este în regulă.

Sunt în suferință, îmi lipsește atât de mult. Poate unii ar fi tentați să îmi spună că exagerez. Au trecut doar patru luni și jumătate de când am început să scriu zilnic. Mi-am creat un program riguros care să îmi permită să introduc scrisul în programul aglomerat al unei mămici casnice (deocamdată!) cu doi copii, toată familia se obișnuise cu replica „acum mama scrie pe blog și nu o deranjăm”, astfel că toate erau aranjate numai bine. Până săptămâna trecută... Acum nu știu ce să mai zic.

M-am interesat pe la alții mai experimentați decât mine. Mi s-a spus că inspirația nu vine atunci când vrei tu ci când vrea ea. Dar eu nu am probleme cu inspirația. Cum spuneam, subiecte am, și dacă nu aș avea e suficient să pornesc televizorul, să îmi privesc copiii jucându-se, să merg prin curtea școlii, cu alte cuvinte, nici nu deschid bine ochii că, hop, și subiectele.

Și atunci ce se întâmplă? Oare asta să fi fost tot? Oare atât am putut? 130 posturi? Sincer, nu cred. Sau cel puțin sper că nu. M-am obișnuit atât de bine cu scrisul încât simt că nu aș vrea să renunț. Îmi place atât de mult să scriu încât dacă aș renunța, ar fi ca și cum aș renunța la o părticică din mine. Nu pot afirma că nu aș putea trăi fără să scriu pentru că aș exagera. Pot să trăiesc și fără el dar nu îmi doresc asta.

M-am atașat de blogul ăsta ca de cafeaua de dimineață. L-am creat într-o zi și pur și simplu am început să scriu. Fără pregătire prealabilă, fără cunoștințe de specialitate, fără nici o idee dacă scriu bine sau nu, fără nici o idee dacă va interesa pe cineva ceea ce scriu sau nu. Am început să scriu pentru că așa am simțit. Tot așa cum am simțit în ultima săptămână că nu pot scrie nimic. Sper să îmi revin. De fapt, parcă încep să îmi revin. Îmi doresc să îmi revin.

Cam atât pentru azi. Este aproape miezul nopții. Vise plăcute tuturor și sper să ne mai auzim și mâine. 

Cât de mult contează imaginea?

Ideea acestui articol mi-a venit privind cu atenție o păpușă Barbie a fiicei mele. M-a rugat să o ajut să îi schimbe păpușii rochia de zi cu o rochie de seară superbă, să îi pun pantofii eleganți în locul saboților și să îi strâng părul lung și blond într-un coc elegant pe care l-am fixat cu o agrafă la fel de frumoasă precum întreaga ei ținută. Trebuie să recunosc că este o păpușă frumoasă, iar toaletele ei sunt elegante și se potrivesc de minune pe silueta ei atât de invidiată de fete și femei din întreaga lume.

Fiind curioasă din fire, am căutat, unde altundeva dacă nu pe internet, informații despre această păpușă foarte la modă. Astfel, am aflat că Barbie are aproape 54 ani, fiind născută în martie 1959. De-a lungul timpului, Barbie a fost implicată în numeroase procese, controverse, fiind subiect pentru numeroase parodii privind înfățișarea și modul ei de viață. Cu peste 40 de animale de companie, numeroase automobile și cu mai mult de 76 meserii (în conformitate cu lista oferită de wikipedia) în domenii precum afaceri, arte, transport, științe și inginerie, servicii publice, politică, armată, medicină, educație și multe altele, Barbie încearcă să demonstreze lumii întregi că femeile pot deveni orice își doresc.

Și astfel, ajung la ideea articolului meu. Barbie încearcă să ne demonstreze că femeile pot fi orice își doresc pozând în diverse ținute variate și lăudându-se în permanență „Pot fi...” (în original, I can be...). Îmi place, dar nu este decât un fotomodel care arată frumos și nimic mai mult. Dar are un succes enorm la public, indiferent de vârsta acestuia. De ce are succes? De unde atâta isterie atunci când Barbie apare în public cu o nouă ținută care, bineînțeles, îi vine perfect? În opinia mea, din cauza aspectului, din cauza imaginii, din cauza formelor corpului. Știați că în urma unor studii efectuate de cercetători (care în opinia mea se plictiseau) s-a demonstrat științific că formele păpușii sunt ireale? Dacă Barbie ar fi avut dimensiuni umane, cam așa ar fi arătat.

Și acum vă întreb. Credeți că Barbie ar fi avut același succes cu această înfățișare mai aproape de realitate, doar pentru că știe să facă orice sau că ar putea fi orice își dorește? Cu toată sinceritatea, eu nu cred. Chiar dacă sunt de părere că păpușa cu forme umane este mult mai frumoasă decât cea care seamănă mai degrabă cu perechea lui Plastic Man, nu cred că ar fi înregistrat același succes, nu s-ar fi aflat în topul vânzărilor de zeci de ani, nu ar fi fost considerată simbolul frumuseții și feminității timp de atâtea generații. Păpușa Barbie este un exemplu elocvent că imaginea contează, chiar dacă nu vrem să recunoaștem acest lucru.

Lebăda Neagră – Impactul foarte puțin probabilului

Am primit cadou această carte de la o prietenă dragă cu mai bine de un an în urmă. Evenimentele au făcut să nu deschid cartea, ci să o mut dintr-un loc într-altul. De câte ori puneam mâna pe ea, priveam coperta și îmi spuneam: „vreau să o citesc, trebuie să găsesc timp și pentru ea”. Acum câteva nopți, am deschis cartea. Știam că eram prea obosită pentru o carte despre impactul foarte puțin probabilului, însă am simțit că a venit și timpul ei.

Trebuie să recunosc că nu este o carte ușor de citit. Nu am terminat-o și bănuiesc că va dura ceva timp până voi reuși să o fac, dar sunt câteva pasaje care mi-au atras atenția încă din prolog. Iată unul dintre exemple.

Viața este foarte neobișnuită













Aceasta este o carte despre incertitudine. Există două căi de abordare a acestor fenomene. Prima este cea de a da deoparte extraordinarul și a ne concentra asupra „normalului”. Examinatorul lasă deoparte „cazurile izolate” și le studiază pe cele obișnuite. A doua abordare presupune dispoziția de a lua în considerare cele mai neobișnuite forme ale unui fenomen pentru a-l înțelege, mai ales dacă acesta are un efect cumulativ extraordinar. 

Nu îmi pasă în mod deosebit de ceea ce este obișnuit. Dacă vreți să vă faceți o idee despre temperamentul, etica sau eleganța personală a unui prieten, trebuie să-l studiați atunci când se află în împrejurări neobișnuite, nu în lumina trandafirie obișnuită vieții de zi cu zi...

Acesta este unul din paragrafele care m-au intrigat și mi-au atras atenția. Este corectă afirmația autorului? Este oare corect să apreciem pe cineva după comportamentul lui în situații neobișnuite? Adică toate eforturile sale de zi cu zi pentru a fi un om cumsecade, un părinte înțelegător, un bun prieten sau un angajat model sunt șterse cu buretele și nu mai contează altceva decât reacția lui în momente de stres extrem, de situații imprevizibile? Nu zic să nu ținem cont de situațiile unice, extreme, ieșite din sfera normalului, dar oare aceste reacții să fie hotărâtoare? Unii oameni fac foarte bine față situațiilor critice, sunt oameni care nu își pierd calmul și știu să gestioneze cu tact astfel de situații. Sunt și oameni care își pierd logica, devin iraționali, se simt pur și simplu pierduți, sunt lipsiți de reacție.

În opinia mea, adevărul este undeva la mijloc. Nu putem exclude nici una dintre cele două situații dacă dorim să obținem o părere pertinentă, cât mai apropiată de realitate. Dar chiar și așa, nu putem avea pretenția că vom înțelege exact care este temperamentul, etica sau eleganța personală a unei persoane întrucât noi înșine suntem extrem de subiectivi.

Revenind la cartea pe care am început să o citesc, pot spune că sunt mai mult decât curioasă să aflu ce mai ascunde în paginile sale. Sunt curioasă să văd cât de mult voi fi de acord sau nu cu opiniile autorului. Chiar dacă nu voi fi de acord cu toate afirmațiile sale, sunt sigură lectura nu va fi timp pierdut. Putem învăța mai multe atunci când există divergențe de opinie, învățăm să ne susținem propriile păreri, ne lărgim orizontul cunoașterii cu noi puncte de vedere, învățăm să trasăm granițe între noi și ceilalți, devenim mai încrezători în noi și în cunoștințele noastre.

Cam atât pentru azi. Este deja ora 21.00 și mai am încă multe de făcut. Noapte bună tuturor. 

Like it or not ... button

Azi nu mai am timp pentru a scrie un articol nou, însă să nu credeți cumva că încep să uit de blog. Mă chinuie talentele de parcă aș fi în chinurile facerii, dacă vreți să mă înțelegeți, pentru a afișa un amărât buton de „like” pentru fiecare articol publicat. Nu de alta dar poate vă place ceea ce citiți și nu puteți să îmi arătați și mie acest lucru pentru că nu am creat fondul necesar.

La recomandarea TomateiCuScufiță, care azi mi-a făcut bucuria de a mă anunța că îmi vizitează blogul, încerc să îi dau de cap problemei. Să nu credeți că este un lucru ușor. Greu mi-a fost și să creez blogul, acum mai bine de trei luni, greu mi-a fost și să fac legătura între prezentul blog și pagina de Facebook Inainte de 40 - Before 40 acum vreo două luni, greu îmi este și acum să găsesc metoda de a afișa butonul de like. Am găsit ceva și sper că funcționează. Acum îi fac proba, deoarece conform instrucțiunilor, articolele postate de acum înainte vor avea drept accesoriu de preț acest buton.

Vă invit să îl folosiți, să văd și eu dacă eforturile mele dau roade sau îmi pierd inutil timpul într-o minunată sâmbătă seara citind despre coduri, scripturi, HTML-uri și alte cele.

PS. Evrica! După trei ore de căutări, încercări, multe nereușite, într-un final am reușit!

Știuca și palinca

Găsim pe tot felul de pagini pe internet rețete variate despre cum să preparăm un anumit ingredient vedetă. Fie că este vorba despre legume, fie despre carne, pește, imediat ce avem/primim/cumpărăm ceva special, căutăm și o rețetă care să pună în valoare ingredientul și nu în ultimul rând, să ne delecteze și încânte papilele gustative fie chiar și pentru câteva minute.

Așa am făcut și eu acum două zile. Am primit, mai corect soțul a cumpărat, știucă. Nu am mâncat în viața mea știucă, implicit nu am gătit în viața mea știucă. Singurele înotătoare pe care m-am încumetat să le pregătesc au fost somonul la care am renunțat pentru că nu îmi face bine deloc, și păstrăv, pe care l-am pregătit după o propria imaginație și ne-a plăcut foarte mult. Acum însă aveam știucă. Nu crap, nu somn, nu păstrăv, ci știucă, și nu oricum ci cu tot cu capul, solzii și măruntaiele din dotare. Și cum nu reușesc să mă apropii de animalele care încă poartă capul pe umeri, pe cine a credeți că a căzut bucuria de a curața cele trei bucăți știucă? Pe soț, bineînțeles. A curățat săracul de el o jumătate de zi. La final, jumătate din peretele din bucătărie avea tapet nou, argintiu, iar mirosul din bucătărie ne-a forțat să lăsăm geamul deschis peste noapte pentru a se aerisi cum trebuie.

Dar nimic nu conta, pentru că a doua zi urma să ne bucurăm de un adevărat festin. Și a venit a doua zi. Am găsit una bucata rețetă, din multitudinea de rețete am ales-o pe cea care avea atașate și poze. Aveam cam toate ingredientele, mai puțin niște vin alb, dar problema s-a rezolvat imediat cu un drum până la magazinul de vinuri din apropiere. Și se pune bucătăreasa, adică eu, așa cum afirmam mai sus, marea maestră în preparate din pește, să pregătească frumos ingredientele. Am tăiat ceapa, usturoiul, morcovii, am pregătit sarea, piperul, lămâia, am adăugat și vinul, am pus folie de aluminiu și am pus totul la cuptor. Și am început să aștept, gândindu-mă cât de fericit va fi soțul când va reveni acasă și cât de bucuros va fi că eforturile lui din ziua precedentă vor fi în sfârșit răsplătite.

Și, ce credeți? Aștept jumătate de oră, morcovii sunt tari, ceapa tare. Scot folia, mai las jumătate de oră, nimic nu se înmoaie. Gust peștele...părea făcut, dar parcă nu avea nici un gust. Mai adaug puțină sare și mai las puțin la cuptor cu gândul că poate, poate, prânzul nostru, devenit aproape cină va fi gata. Într-un final, flămânzi și plictisiți de atâta așteptare, am scos tava din cuptor și am început să mâncăm. Nu de alta, dar ne era atât de foame, încât nu mai conta că peștele era gumos, fără gust și... plin de oase.

Îmi spuneam gata, să nu mai văd știucă, să nu mai aud de știucă, nu e bună de nimic... și rețeta aia de doi bani, că așa se întâmplă când te iei după rețete obscure de pe internet. Totul în jurul meu era de vină pentru nereușita culinară, numai eu nu. Nuu, că eu sunt maestră în preparate din pește. Ei acum, ce era de făcut, am mâncat pâine cu zacuscă pentru că era târziu și ne era tare foame.

Și vine și ziua următoare. Nici nu mă trezesc bine că mă ia soacra la întrebări. „Tu din ce sticlă ai pus în tava cu pește?” „Cum din ce sticlă? Din sticla cu vin de lângă aragaz”, am răspuns imediat, dar în același timp în creierul meu, neuronii încă adormiți încercau să își amintească dacă am gustat din vinul acela sau nu. Mi-am adus aminte că nu am gustat, pentru că îmi planificasem că voi servi un pahar de vin în timp ce voi savura peștele, dar uitasem de asta...poate mai schimba puțin gustul sec și consistența gumoasă. „Știi, că în sticla de lângă aragaz nu era vin”, îmi dă replica soacra. M-am uitat chiorâș la ea. „Dar ce era acolo? Și unde e sticla cu vin?” „Ai pus palincă, nu vin.” Da, am făcut-o. Am pus palincă. De aceea ceapa a rămas crudă, morcovul tare ca piatra, peștele fără gust. Nu am fost atentă și în loc de vin am pus palincă.

Acum ce să mai zic? Mi-am schimbat părerea despre știucă...sunt curioasă ce gust are dar cu rețeta corectă. Cât despre sticlele buclucașe, așa se întâmplă dacă nu scriem frumos pe sticlă ce am pus în interior. Acum sunt Stan Pățitul, voi scrie și pe sticla de apă plină cu apă că înauntru este apă.

Ce este o echipă?

Am trimis această scrisoare către doamna dirigintă a clasei fiului meu, cu rugămintea de a fi citită întregii clase. Sper din suflet ca scrisoarea mea să nu fie aruncată la gunoi. Nu le-ar face micuților elevi nici un serviciu.

Ce este o echipă? Este o întrebare simplă, dar răspunsul este mai complicat decât ați putea crede. Unele persoane sunt tentate să răspundă rapid că o echipă este un grup de oameni. Eu aș interveni și aș întreba, este o echipă doar un grup de oameni? Doar atât și nimic altceva? Răspunsul este bun dar este parțial.

Dacă ar fi să folosesc termeni din biologie, aș spune că o echipă este ca un organism, în care celulele sunt membrii echipei. Nu toate celulele sunt la fel. Unele celule vor forma inima, altele creierul, altele plămânii, ficatul, rinichii și așa mai departe. Fiecare celulă are rolul său în interiorul organismului, iar dacă una dintre ele nu funcționează cum trebuie întreg organismul are de suferit. Tot așa funcționează și echipele formate din oameni.

O echipă este un grup de oameni ai cărei membri se influențează unul pe altul și acționează în vederea îndeplinirii unui scop comun. Dacă doriți o explicație mai pe înțelesul tuturor, să luăm un exemplu din sport, o echipă de handbal, de volei, de baschet sau de fotbal. Ce este o astfel de echipă? Este un grup de oameni care se pregătesc, se antrenează împreună pentru a obține performanțe sportive. Într-o astfel de echipă, oamenii sunt diferiți, au vârste diferite, au un nivel de pregătire diferit, au comportament diferit. Într-o echipă, nu există o persoană mai bună sau una mai rea, fiecare membru al echipei având rolul său în atingerea obiectivului echipei. De aceea într-o echipă există atacanți, pivot, există extreme, inter-i, există mijlocași, fundași, există portar. Și pe lângă ei mai sunt antrenori, medici, maseuri, etc.

Dacă ar fi să îi comparăm unii cu alții, am putea cu ușurință concluziona că unii membri ai echipei nu sunt buni de nimic și pentru binele echipei ar trebui să renunțăm la ei. De exemplu, dacă am compara rezultatul la proba de 50 m viteză a atacantului și antrenorului, am fi tentați să spunem că antrenorul nu are ce căuta acolo. Dar rolul antrenorului nu este cel de a alerga pe teren înainte și înapoi. Antrenorul are rolul de a îndruma, de a sfătui echipa, antrenorul are cunoștințe pe care nici unul din jucătorii din teren nu le au. Apoi, portarul are rolul de a apăra poarta și o face cum știe sau cum poate el mai bine. Atacantul sau pivotul are rolul de a da goluri. Dar nici portarul și nici atacantul nu pot juca siguri pe teren. Au nevoie de sprijinul celorlalți jucători pentru îndeplinirea scopului lor. Altfel, nu ar mai fi vorba de sport în echipă, ci de sporturi individuale. Dacă portarul scapă mingea în poartă, restul echipei este alături de portar și îl încurajează, îl îmbărbătează pentru a se strădui să fie mai bun data viitoare. Dacă atacantul ratează singur cu portarul, ceilalți jucători sunt alături de el pentru a-l îmbărbăta. Într-o echipă, există coeziune, membrii unei echipe nu se ceartă ci se acceptă așa cum sunt, membrii unei echipe nu se pârăsc sau învinovățesc unii pe alții pentru greșeli ci se ajută și se sprijină unii pe alții pentru ca greșelile să nu se mai repete.

Tot așa funcționează și echipele din alte domenii. Echipele de cercetători lucrează împreună și fiecare pune la grămadă bagajul de cunoștințe acumulat pentru a revoluționa știința. Echipele de investigatori lucrează împreună și fiecare își folosește cunoștințele proprii pentru prinderea infractorilor.

Chiar și voi, colectivul unei clase, sunteți o echipă. Sau ar trebui să fiți. Sunteți un grup de elevi, dar cum am explicat mai sus, nu este suficient pentru a forma o echipă. Scopul vostru atât individual cât și ca grup este acela de a învăța, de a acumula cunoștințe, de a deveni mai buni, mai învățați decât ați fost în trecut. În echipă, munca este mai ușoară, pentru că fiecare membru are propria contribuție în procesul de învățare. Nu toți colegii pot fi foarte buni la matematică sau la limba română. Dar cel care nu este cel mai bun la matematică poate este foarte bun la biologie sau la istorie. Unii sunt mai buni la desen și la muzică, alții sunt mai buni la limbi străine, alții sunt mai buni la alte materii, în funcție de aptitudinile fiecăruia.

Trebuie să înțelegeți. Sunteți la școală pentru a învăța, pentru a vă dezvolta, pentru a progresa. Nu mergeți la școală pentru a vă certa, pentru a vă bate, pentru a vă batjocori unii pe alții. Dacă acesta era scopul școlii, nu se mai obosea nimeni să o inventeze. Fiți îngăduitori, cumsecade, înțelegători, indulgenți, toleranți. Nu vă purtați cu semenii voștri ca și cum ar fi animale, nu îi puneți la colț doar pentru că nu vă plac, nu îi pedepsiți pentru că sunt prea copilăroși sau prea retrași. Folosiți-vă inteligența pentru a progresa, folosiți-vă imaginația pentru lucruri creative și nu pentru distrugere. Folosiți-vă timpul prețios pentru lucruri distractive, care vă fac plăcere atât vouă cât și celor din jurul vostru. Străduiți-vă să vă faceți remarcați prin rezultate deosebite la învățătură și nu prin fapte rele. Arătați-le tuturor că puteți fi o echipă și nu un colectiv dezbinat, indivualist. Demonstrați școlii întregi că sunteți o adevărată echipă preocupată să învețe lucruri noi zilnic și nu arătați cu degetul defectele celorlalți.

Atât am avut de spus. Sunt sigură că ați înțeles tot ce am scris pentru că sunteți copii inteligenți, dar nu ați înțeles exact care este rolul vostru în societate. Rolul vostru este să deveniți oameni. Și voi singuri alegeți ce fel de oameni veți fi. Fiți mai întâi voi buni cu ceilalți și abia apoi așteptați să fie ceilalți buni cu voi. Ajutați-vă unii pe alții, sprijiniți-vă unii pe alții, bazați-vă unii pe alții. Cu alte cuvinte, fiți o echipă unită.

Vă mulțumesc.

Cine mă place, mă place așa cum sunt

În primul rând, doresc să încep prin a-mi cere scuze pentru ziua de ieri. Regret nespus că mi-am încălcat promisiunea făcută mie însămi și vouă deopotrivă de a nu întrerupe șirul zilnic al articolelor scrise însă, din păcate, sunt momente în care anumite evenimente preiau întâietatea și ocupă timpul alocat altor activități. Nu vreau să insist prea mult asupra acestui aspect și sper ca astfel de situații să apară cât mai rar. Dar cum vorba zice, socoteala de acasă nu ține cu cea din târg, ziua are numai 24 ore și nu poate fi lungită, lățită sau orice altceva din această categorie. După o introducere atât de elaborată, să trec și la subiectul articolului.

Cine mă place, mă place așa cum sunt. Replica are și o continuare. Cine nu mă place așa cum sunt, nu mă merită. Ne-o spunem nouă înșine, o spunem cunoscuților, o repetăm iar și iar sperând ca replica să se aplice în lumea reală. Dar, din păcate, nu se aplică. De unde izvorăște acest clișeu? Este el realitate sau egoism personal? Trebuie să recunoaștem cu toată sinceritatea că ne-am dori să fim acceptați exact așa cum suntem, fără să facem nici un efort de a ne schimba.

Ne-ar plăcea ca în colectivul de la școală să fim acceptați de toți ceilalți colegi de clasă chiar dacă suntem mai copilăroși decât restul. Ne-ar plăcea ca în grupul de prieteni să fim acceptați așa cum suntem chiar dacă avem puține lucruri în comun. Ne-ar plăcea ca la birou să fim acceptați așa cum suntem chiar dacă ne îmbrăcăm diferit de restul colegilor, chiar dacă suntem ursuzi, sau vorbim prea mult, sau neîntrebați, sau acaparăm orice discuție sau suntem Gică contra, sau cine mai știe cum. Ne-am dori, dar nu se întâmplă. Poate vă întrebați din ce motiv. Simplu. Pentru că majoritatea decide și așa a fost dintotdeauna.

Realitatea este crudă și este dură. Iar cei care ies din tipare, cei care sunt diferiți sunt cu greu acceptați. Copilăroșii trebuie să se maturizeze, orgolioșii trebuie să lase mândria deoparte, încrezuții trebuie să coboare de pe piedestal, visătorii trebuie să se trezească... asta doar dacă vor să fie acceptați. Îmi veți spune, poate, că dacă celorlalți nu le place să nu se uite, iar eu voi răspunde că aveți dreptate, dar până la un punct. Poți rămâne neschimbat, dar la un moment dat vei rămâne singur. Sigur îți dorești asta? Dacă îți place singurătatea, nu e nici o problemă. Dar omul nu este o ființă care să poată suporta asta la nesfârșit. Omul este o ființă socială nevoită să se adapteze permanent la schimbările care au loc în jurul său.

Probabil că starea tensionată în care am fost în ultimele zile mă fac să abordez acest subiect diferit de cum aș fi făcut-o săptămâna trecută. Dar un lucru e important și cu cât îl înțelegem mai repede, cu atât ne va fi mai ușor să trecem mai departe. Nu putem sta pe loc. Trebuie să evoluăm, trebuie să ne adaptăm. Nu putem rămâne ancorați într-un comportament adolescentin până la vârsta de 30 ani, cum nu putem să ne așteptăm să fim apreciați pentru că suntem diferiți. 

Ca să închei totuși într-o notă optimistă, aș adăuga că întotdeauna putem alege grupul în care ne dorim să fim acceptați, tot așa cum putem alege ca în diferite grupuri să ne purtăm diferit. Dacă în intimitatea căminului comportamentul copilăresc poate fi chiar drăguț, dacă în grupul de prieteni comportamentul visător te face plăcut, în alte grupuri sociale este nevoie de seriozitate, de organizare, de atenție. Dar, cam atât pentru azi. Din nou este târziu și sunt foarte obosită. Mai bine mă pregătesc de culcare. Noapte bună, dragii mei. 

Din lumea viselor

În ultima perioadă am impresia că visez același vis. Nu îmi aduc aminte toate detaliile privind visul, însă sunt câteva pasaje care parcă se repetă noapte de noapte. Senzația la trezire este destul de ciudată, motiv pentru care am tot întrebat în stânga și în dreapta despre posibile explicații privind visul. Nu am încredere în cărțile care tălmăcesc visele, cum nu am încredere nici în zodiac, dar mă intrigă faptul că visul se repetă.

Așa am ajuns să răsfoiesc câteva cărți de vise pe care le-am primit împrumut. Nu știu dacă mă credeți, dar citindu-le am început să râd cu lacrimi de m-a apucat și durerea de burtă. Dați-mi voie să vă delectez și pe voi cu câteva exemple. Voi face o selecție de definiții pe care nu credeam că pot constitui un vis, dar ce știu eu, nu le-am visat pe toate ... încă.

Dacă visezi acumulare, visul poate prevesti atât binele cât și răul. Dacă visezi că aduni bunuri sau semințe vei avea succes în ceea ce faci. Dacă visezi că aduni hrană și faci provizii ești neliniștit. Mă întreb dacă poți avea succes și să fii și neliniștit în același timp. Poți visa și amigdale dar nu este un vis bun. Poți avea parte de dezamăgiri și pesimism, sau ești gelos dacă visezi amigdalele inflamate. Nici caietul nu este un vis prea bun pentru că vei fi criticat. Dar de pizza, ce spuneți? Este un vis bun. O pizza arsă înseamnă succes la sexul opus, dacă mănânci pizza vei porni o activitate nouă iar dacă o pregătești chiar tu urmează o perioadă bună în viața ta. Plasa este iarăși un vis cu interpretări diferite. O plasă mare înseamnă că îți cheltuiești banii cu chibzuință, pe când o plasă mică înseamnă că ai o viată agitată. Regiment (?!) dacă visezi este vis rău. Regimentul de infanterie înseamnă o situație financiară de invidiat, un regiment victorios înseamnă că ești o fire impulsivă, iar un regiment înfrânt înseamnă schimbări semnificative la serviciu.

Mai sunt încă multe, multe alte explicații, una mai inspirată decât alta, una mai elaborată decât alta. Mă întreb oare de unde apar toate aceste explicații. Și mă întreb câtă lume crede în aceste explicații. Răsfoind aceste cărți, mi-am reamintit motivul pentru care nu cred în explicațiile tălmăcitorilor de vise. Cu explicații de genul aveți posibilitatea, este un moment bun pentru, evitați, poate aduce, poate ai vrea, te străduiești, poți câștiga este mai multe decât clar că toate sunt pure speculații care se pot „potrivi” la un moment dat cu viața fiecăruia. Cu alte cuvinte, abureli.

Dar, cam atât pentru azi. Este târziu și îmi este somn. Noapte bună tuturor și vise plăcute. Dar aveți mare grijă ce visați.